Paul Pietraru

Doamnă Ottilia Ardeleanu, vă mulțumesc mult și frumos pentru tot - lectură atentă, constatări, remarci și promisiuni. Popasul dumneavoastră mă bucură și mă onorează. Gânduri bune.

Minuțioasă, detaliată și nuanțată această lectură a domniei voastre, doamnă Erika Eugenia Keller. Plus o notă de simpatie pentru niște personaje familiare, de acum. Așa cred eu, că există un fir subțire de afectivitate pentru Letiția, Mioara și Iona, pe care eu, ca autor, îi iubesc necondiționat, dar asta e firesc. Oricum, nuanțele comentariilor dumneavoastră depășesc intențiile mele, cel puțin cele conștiente, lucru la fel de firesc, cred eu. Nu pot decât să vă mulțumesc mult și frumos pentru „grija” arătată „copiilor mei” de o vreme încoace. Gânduri bune.

Încrâncenare și tandrețe, între acestea două se trece viața, dar se trec vieți și iarăși mi-a scăpat o exclamație șoptită: „Cât de frumos este acest poem!”.
Dacă era unul istoric, poemul se putea opri după cinci strofe, cea a debutului în scenă al bunicului primordial, Anton, urmată de celelalte strofe genealogic conectate, până la zi, la moștenitoarea contemporană. Sunt până aici câteva strofe tulburătoare,
„bunicul anton n-a vorbit mult timp cu străbunicul,
deși aveau aceeași privire -
ca două oglinzi puse una în fața celeilalte.
între ei s-a întins un pod de tăcere,
iar râul de dedesubt
s-a numit mândrie”
sau delicat-încrâncenatele
„tatăl și fratele meu
au ridicat alt pod peste același râu,
dar lemnul a trosnit din același loc:
acolo unde dragostea
n-a știut să-și țină respirația”
și zestrea genealogică de pe linia maternă
„mama, când vorbea despre tatăl ei,
se oprea la jumătatea frazei,
ca și cum acolo, în aer,
ar fi fost un cuvânt care o putea arde.
îl iubea - dar iertarea era o limbă
pe care nu o mai vorbea nimeni în casă ”,
toate aceste râuri, fluvii ajungând la șes, într-o deltă calmă a tandreții, de fapt a unei posibile tandreți pe care și-ar dori-o cel mai vibrant element din tot acest șuvoi învolburat, încrâncenat, necontrolabil - moștenitoarea.
Se spune, adesea că mândria îi mână pe oameni unii împotriva altora, mândrie și încrâncenare, diferite de trufie, prin simplul fapt că duc în ele sâmburele tandreții, care s-ar putea să înmugurească.
Cât de frumos este acest poem!

Erată:
salvarea nu vine, cum altfel, decât ca o observație banală

Ce poezie frumoasă, am exclamat în gând, fără semnul exclamării.
Exact după sufletul meu, acest poem îmi confirmă (mie doar) fără a pretinde că dețin adevărul, că, dacă vrei să surprinzi universul ciclic într-o ipostază naturală, familiară totuși, descoperită în ani, creatoare de așteptări îndreptățite, e bine să-ți adaptezi limbajul poetic, stilul personal la varianta simplității și clarității naturii însăși, ambiguitățile aluziv-sugestive întortocheate și camuflate nefiind compatibile întru totul cu măreața și fireasca simplitate a cosmosului.
Răzvrătirea toamnelor (de data aceasta) nu poate duce, firesc, decât la întunericul cosmic de dincolo de ferestre, nouă rămânându-ne doar lumina (absolut necesară vieții) rece și distantă a neoanelor. Încercând câteva definiri, parțiale măcar, ale toamnei („pleoapele îi cădeau peste ochi ca niște draperii grele de catifea”. nu-i bun. „cea de-a treia fiică a anului” (asta da) „își îmbrăcă rochia ruginie” ), salvarea vine, cum altfel, decât ca o observație banală, într-o imagine memorabilă a unui firesc aleator al naturii întomnate
(pe pervaz se adunaseră vrăbii zgribulite și dincolo, odată cu întunericul, aburii
se înălțau din pământ ca din oala bunicii
cu supă fierbinte),
toamna, melancolică și misterioasă oferind prilejul aplicării înțelepciunii populare („ți-e a scrie cum îi e câinelui a linge sare…” ) într-un experiment adorabil de verificare
(o fi de bine, o fi de rău? voi afla duminica asta, când voi fura
pentru Bursuc
un bulgăre din sarea oilor ),
probându-și ciclicitatea legică, cu mici variații temporale, cel mai bine în paginile foșnitoare ale ierbarelor școlare.
Ce poezie frumoasă!

Cotidian banal, gesturi comune, firescul aparent simplu de radiografiat și însuflețit în cuvinte puține, aparent doar, căci tehnologia amestecată „voit” aleator cu gesturile obișnuite, neconștientizate
(mama tace
îi dă un suc rece și un pai albastru
semaforul rămâne verde )
presupune un instinct puternic, o cunoaștere înaltă.
Păsările iau decizii importante, toamna, semaforul fiindu-le punct de întâlnire cu oamenii (secvența m-a dus cu gândul la Hitchcock).
În confuzia dereglării cosmice,
(anunțuri distorsionate prin difuzoare
nimeni nu înțelege limba)
autoarea extrage o concluzie postulat:
”nu există anotimpuri
există doar refresh”
confirmată de orașul leneș, iubitor de cafea, concerte și foldere pierdute, uitate.
Pentru că tehnologia e tot mai prezentă în viețile noastre, poemul îmi pare o fotografie HD realizată cu drona, într-un colț de univers și într-un moment unic al unui anotimp nedefinit.
Fireasca-i „simplitate” m-a făcut să mă opresc, bucuria lecturii m-a determinat să scriu. În rest, altele nu prea mai contează.
Felicitări, Ana!

Da, este un triunghi al iubirii și al suferinței, al iubirii egal împărtășită (sau aproape), al suferințelor diferențiate, de la cancerul incurabil al Letiției, la paralizia care-l țintuiește în cărucior pe Iona, purtătoare la rândul ei de suferință și moarte, ambele reflectate în suferința Mioarei, care se „trezește” neputincioasă în fața destinului implacabil.
Ce pot face trei oameni inteligenți și instruiți, plasați, cum ați remarcat, în vârfurile unui triunghi echilateral din punct de vedere al intensității iubirii și ale unui triunghi dreptunghic, cred dezechilibrat, dacă socotim suferințele celor trei, cu Letiția plasată cel mai sus, în vârful cu unghiul cel mai mic, pe latura verticală mai lungă?
Pot juca un spectacol de teatru existențial, absurd, construit doar pe întrebări general valabile și răspunsuri personale, puternic individualizate. Într-o manieră aleatorie, neordonată sau sistematizată, toți am trăit aceste „nedumeriri” existențiale dacă ne-am aflat în preajma morții și fiecare ne-am construit propriile „evidențe”, cum le-a numit Camus. Un joc al „demnității umane” al celor puternici, care mimează firescul unei „înțelegeri” superioare a sensului/nonsensului vieții.
În ce privește „prezența” sau amestecul „cioplitorului” în poveste, sunt două lucruri de subliniat.
Întotdeauna, zic eu, „cioplitorul” unui roman este prezent în paginile sale, transferându-și mai mult sau mai puțin din „el”, în carte.
În al doilea rând, singurul amestec concret, personal în paginile cărții este dat de faptul că diagnosticul investigației RMN, pe care Iona îl află la începutul cărții, înaintea operației pe coloană, este de fapt propriul meu diagnostic, dar evoluția post RMN este cu totul diferită. În orice caz, acel diagnostic a declanșat scrierea romanului.
Încă o dată vă mulțumesc mult și frumos pentru trecere și popas.

Așa cum, dumneavoastră doamnă Keller v-ați făcut un obicei să-mi citiți foiletonul săptămânal, tot așa mi-am făcut și eu un obicei din a vă citi poemele și a încerca un comentariu. Dar, în vreme ce dumneavoastră aveți cumva căderea de a-mi evalua textele, comentariile mele au apărut ca un impuls, din plăcerea lecturii poeziilor și senzația că aș putea simți și eventual desluși sensurile pe care le înglobează, fără pretenții de cunoscător. De fapt respingerea mea pentru poezie, în general, a apărut în urma lecturii multor poeme lipsite de naturalețe, de firesc, de suflu viu izvorând dintr-un limbaj simplu, direct, prea puțin sofisticat sau încărcat de artificial, de fals. Altfel spus iubesc poezia care-mi spune multe , dar nu totul, la prima lectură, care-mi oferă sugestii sau simboluri „ascunse” ÎN IMAGINI MAI MULT SAU MAI PUȚIN COMUNE, oricum neforțate, încărcate de natural și firesc. Iubesc poezia „născută” natural vs. cea născută „prin cezariană”.
Încep cu ceea ce ar putea fi o concluzie: bunica domniei voastre are dreptate, toamna nu doar că vine întotdeauna, dar vine în viața tuturor, și, pentru demonstrația acestei „teoreme cosmice”, metaforele iau simplu și firesc forme aparent familiare, în orice caz accesibile, transformându-se pe nesimțite în gesturi comune pe care toți le facem uneori, fără să ne gândim la ele (am strâns sub tălpi amintiri ca pe frunze uscate, am legat promisiunile ca pe buchete de spice).
Toamna dumneavoastră este una blândă, delicată, prietenoasă, a fiecăruia și a tuturor. Întreg poemul este așa cum îmi imaginez, doar îmi imaginez, poveștile spuse de o bunică iubitoare și deșteaptă unei nepoate inteligente și curioase: suficient de pasionat spuse pentru a fi credibile, dar la fel de bine ticluite pentru a solicita și stimula imaginația, reveria, amintirile din copilărie, sau mai de aproape, ca o povață esențială pentru viață:
bunica mi-a spus, când am închis poarta:
„așteapt-o, copilă, ea vine întotdeauna.”
Dialogul cu bunica transformă totul într-un basm frumos, această „minciună” pierdută a copilăriei:
„oamenii din sat au început să viseze culori, îmi scria bunica:
au desenat pe geamuri ploi,
pe pereți păduri aurii,
dar toamna adevărată
stătea pitită la marginea drumului,
precum un străin fără nume
ce nu voia să vină.”,
basm care, ca orice basm, are și o învățătură, o lecție de viață cuceritoare prin simplitate, uimitoare prin proximitatea lor, încântătoare prin înțelepciune:
„hei, toamna e aici.
nu mai pășește prin străzi și parcuri,
se ascunde în gesturi mici-
în lucrurile care încălzesc palma,
în umbrele adunate în ferestre,
în liniștea care știe să respire încet.”
În fond bunica a rostit un adevăr legic, planeta se-ntomnează întotdeauna, în vreme ce oamenilor le place să creadă că pot eluda legea, așa cum, unii fac mereu cu celelalte reguli.
Înțelepciunea răbdătoare se ascunde mai ales în anii bunicilor, cea mai sigură cale de a ascunde toamna într-o frunză pictată, dăruind odihnă respirației planetei.
Am citit cu plăcere și am interpretat cu bucurie.

Clarificare suplimentară:
Alăturarea a trei puncte cu o cratimă (...-) la început de rând precede, întotdeauna, un monolog, fiind semnul distinctiv „inventat” pentru semnalarea acestui mod de „comunicare” a personajelor cu cititorul.

La fel cum, e greu (dacă nu imposibil) să analizezi/evaluezi o zi pornind de la o oră, o lună pornind de la o zi, un an pornind de la o săptămână, tot așa este dificil să „simți” un roman pornind de la un fragmențel de 3-4 pagini. Monologul, ca mod de exprimare, apare în acest scurt fragment de trei ori, atribuit fiind celor trei personaje principale: Iona cu monologul cel mai amplu exprimându-i trăirile în conexiunea cu cele două femei, Mioara și Letiția, apoi, o scurtă incursiune a Mioarei în viitorul imediat, monologul ei anticipând desfășurarea posibilă a evenimentelor, și, în cele din urmă, o proiecție tot interioară (un monolog) în care disperarea, regretele sunt înlocuite pas cu pas cu primele semne ale resemnării, în mintea și inima greu încercatei Letiția. În sprijinul unei clarificări mai facile și doar pentru asta continui cu un scurt fragment din prefața acestei cărți, pe care primul ei cititor, încă în faza de manuscris, domnul prof. dr. Vasile V. Filip a avut bunăvoința să o scrie: „Discursul său epic țâșnește continuu, ca dintr-o fântână lirică sub presiune, necenzurat de mai nici una din formele prestabilite ale genului: unități narative (capitole, subcapitole...), planuri epice, perspectivă narativă unică (fie ea subiectivă, la persoana I, cu atât mai puțin obiectivă, la persoana a III-a); ba chiar sintaxa pare a se lichefia, monoloagele interioare invadează scena, iar punctuația se pulverizează și ea, în bună măsură. Precum la Heraclit din Efes, „totul curge” – și „nu ne scăldăm de două ori în aceeași apă”. (Ceea ce-i conferă autorului o viziune holistică și profundă asupra vieții și-l ferește de exagerările fixiste ale școlii eleate și ale urmașilor ei, adică ale acelora care fragmentează și opresc mișcarea pentru a o judeca – și sper ca măcar cei ce îndrăgesc înțelepciunea să-și amintească aici de aporiile unui Zenon din Eleea, de pildă. Dar să nu anticipăm!)”
Mulțumesc din suflet Erika Eugenia Keller! Mulțumesc mult și frumos Amanda Spulber și aș fi onorat dacă aș putea să vă dăruiesc acest roman.
Gânduri bune!

De-aș avea o putere magică aș face în așa fel ca cititorii (sau măcar unii dintre ei) acestui foileton, seducător de altfel, pentru mine, să primească întreg romanul (ca informație asimilată) într-o singură postare, succesiunea episoadelor oferind o altfel de „desfătare”, eventual. În acest fel cititorii ar afla că iubirea lui Sergiu a debutat ca iubire adolescentină, pură, pentru „cea mai frumoasă femeie din lume”, că minunata Letiția, aflată la final de drum, a avut parte încă de la debutul ei în viață (studentă fiind la Cluj) de cea mai odioasă, umilitoare și devastatoare experiență cu vechea securitate, că iluminarea Veronicăi este rodul unei lecții de viață primită în urmă cu câțiva ani de la înțeleptul (prin devenire) Iona, aflat și el într-o situație fără ieșire, (paralizat în urma unei operații ratate pe coloană), că vrednica Mioara își clădește devotamentul ei complet pe o iubire puternică, veche de zeci de ani, la început interzisă și condamnată, mai târziu afișată cu discreție, pentru aceeași „cea mai frumoasă femeie din lume”, minunata Letiția. Dar, și poate este mai bine așa, oricum nu se poate altfel, toate aceste fragmente de viață, cu bune și cu rele, se dezvăluie treptat în cele 320 de pagini ale romanului, exact așa cum viața fiecărui muritor i se dezvăluie în timp, an cu an, zi cu zi, clipă cu clipă.
Mulțumesc mult și frumos pentru trecere, popas și zăbovire. Gânduri bune!

Nu mă pricep la poezie, chiar mi-am declarat opacitatea la metafora poetică, dar, acest poem care-și spune povestea în imagini cu grade diferite de limpezime - complexitate chiar la lecturi multiple m-a făcut nu doar să mă opresc, ci chiar să insist. Teribilul vers „raza de soare intră până la pervaz și se oprește” mi se pare o cheie a poemului, lumina, prima dată până la pervaz, ezitantă, apoi inundând camera, prin acceptare. Uimitoare imagini-sugestii - „ca o umbră prinsă din urmă de lumină
(...)
un fir de rădăcină puternic ce îmblânzește piatra

iar gravitația, odată stricată,
(...)
se va așeza la locul ei:
curată, limpede, întreagă-
nu te va mai apăsa, ci te va lăsa să plutești
spre tine însuți”,
vindecarea, în mod paradoxal inversând însăși esența gravitației, din cădere în zbor. Un text dens, puternic, dar plăcut, familiar, ca tot ce-i omenesc.
Voi reveni, așteptând și continuarea.

Dumneavoastră, stimată doamnă Keller, chiar mă răsfățați și e bine să fii răsfățat, mai ales când nici nu mai știi de când n-ai mai fost. Autenticitatea, firescul sunt deziderate intrinseci actului creației, iar pentru a-mi ieși bine eu mă „mut” în cartea la care lucrez, imaginându-mă personaj, scriu la prima mână, nu gândesc cuvintele, doar intermediez așezarea lor în pagină, textele nu sunt elaborate, ci curg firesc, așezat. Acest fel de a scrie conține și unele riscuri dar, cred eu, beneficiile sunt superioare riscurilor. Sincere mulțumiri pentru tot!

// În acest punct, alter-ego-ul autorului, luptător cu tot ce limitează soarta umanității, se desparte atât de eroul mioritic (de care păruseră a-l apropia metaforele cosmice), cât și de eroii lui Dostoievski: de Mîșkin, care promisese, cu superbă naivitate, că „frumusețea va salva lumea”, sau de Raskolnikov, care ajunsese să valorizeze suferința ca expiere; pe când, pentru Ion Bălașa, în final, suferința nu mai e cale spre Dumnezeu, ci dimpotrivă, „pentru mintea omului este o mare minciună, universală și devoratoare, starea naturală este cea a iubirii, bucuriei și fericirii”. El se apropie, în schimb, mai degrabă de Emil Cioran, cel din Pe culmile disperării1, sau de reprezentanții existențialismului camusian (de „omul revoltat”, sau chiar de cel din Eseu asupra sinuciderii, titlul inițialal al eseului Mitul lui Sisif, măcar în problematică, dacă nu și în soluție), a căror „singură problemă cu adevărat filosofică este cea a sinuciderii”: cine a ales să trăiască mai departe înseamnă că a reușit să proiecteze un sens salvator în cel mai desăvârșit absurd al existenței. Nu este și cazul protagonistului din Limite, care, încă din situația inițială (a celui abandonat, „inert, dar viu”, în cavoul propriei locuințe), intuise că „dezbaterea fundamentală” la care este supus este, de fapt, „existența sau nonexistența lui Dumnezeu”. //
Acesta este un fragment din prefața la romanul „Limite”, scrisă de către domnul prof. dr. Vasile V. Filip, deslușitor cu har al semnificațiilor ascunse în paginile poveștii, prefață pentru care îi mulțumesc nespus, așa cum și dumneavoastră vă mulțumesc pentru aplecarea atentă și profundă asupra rândurilor mele!

Mulțumesc mult și frumos pentru prezență și deslușirea subtilă, nuanțată. În ce privește multitudinea componentelor („detaliul medical, gestul casnic, spaima și prietenia”), e ca-n viață, unde se regăsesc mult mai multe determinări, un fragment scurt ca acesta fiind sărac prin raportarea la întregul roman, cu istoricul de zeci de ani al relațiilor dintre personaje, într-o plajă generoasă - prietenie, iubire, gelozie, surprindere, răvășire, suferință, neputință, disperare, dorință, speranță, disperare, relații afective reale su imaginare, trecătoare sau pe viață. Pentru toate acestea, romanul încearcă o deslușire blândă, implicată, nuanțată, atât cât permite experiența și cunoștințele autorului. Pentru tot, mulțumiri!

În primul rând, mulțumesc sincer pentru lectură, iar comentariul mi-a făcut ziua frumoasă. așezându-mi-se pe suflet precum o bijuterie specială. Mulțumesc pentru urare și vin cu o propunere, onorantă pentru mine: dacă mi-ați scrie o adresă, v-aș dărui un exemplar din acest roman, care ar dobândi încă o viață, printr-o nouă lectură. Cu prețuire și gânduri bune.

Mulțumesc mult și frumos pentru lectură și comentariu, dar, cu tot respectul, cred că o bună parte din neajunsurile sugerate de dumneavoastră s-ar putea atenua la o lectură extinsă, evaluarea „exhaustivă” a unui roman de 320 de pagini după lectura a 4 pagini fiind, cred eu, cel puțin dificilă. Cu prețuire.

Mulțumesc mult și frumos pentru lectură și cuvinte!

Bună seara, există și ficțiune, literatura poate fi și o realitate reinventată, rescrisă, există scrieri distopice, există guvernări actuale, în țară europeană, care amintesc de America Latină, există lideri autocrați, există scriitori implicați care suferă teribil din cauza abuzurilor puterii, există dictatori mai mult sau mai puțin oribili, care-și extermină chiar propriul popor iubitor al democrației, există cititori diverși cu propriile criterii de evaluare, există o diversitate nesfârșită, dar... este loc sub soare pentru toți. Cu prețuire și prietenie.
P.S. - dumneavoastră n-ați trăit în România, în Europa, în ultimii 10-15 ani?

Cu tot respectul trebuie să vă spun câte ceva:-După opt romane și o carte de proză scurtă nu-mi mai pot, chiar dacă aș vrea, dar nici nu mă interesează, nu-mi mai pot schimba stilul.
- Scriu, în general foarte relaxat, la prima mână, corecturile fiind minime.
- Am fraze chiar și de șase pagini, așa că... asta e.
Cu prețuire sinceră.