Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Proză

Limite

Fragment de roman

6 min lectură·
Mediu
...- scumpa mea prietenă Mioara, a doua mea aripă necesară zborului printre stele, tu nu știi de ce iubesc eu stelele atât de mult, n-ai de unde ști, încă n-am vorbit, o vom face cât de repede, zborul printre stele mă scoate, sau m-ar putea scoate dintr-o zonă a absurdului, căci ce altceva decât un ținut al absurdului este un ținut unde domnește moartea, ca soluție a vieții, de fapt nu ca soluție, soluția presupunând alegere, opțiune, așa cum ar fi zborul la stele, moartea prin boală, prematură și aleatorie nefiind decât pedeapsă, agresiune inacceptabilă și absurdă, boala incurabilă e absurdul, zborul este rezolvarea lui, o rezolvare care conține o doză uriașă de demnitate și curaj, o manifestare a libertății, moartea la bătrânețe nu-i anulează absurdul, doar că obișnuirea cu ideea și umilința neputințelor o fac acceptabilă, pentru unii chiar dorită, necesară, mereu m-am gândit cât de absurdă a fost viața voastră atunci, demult, când iubirea era însăși viața, cei trei idioți v-au furat ani buni din viață, Letiției mai ales i-au fost răpiți, cu brutalitatea invadatorului, mulți ani din trecerea prin lume, sunt sigur că soluția zborului la stele i-a locuit sufletul ani de zile, chiar și după căsătoria cu Mihai, îmi închipuiam, uneori, dorind-o mai aproape, cu respirația oprită datorită frumuseții ei, că viața intimă cu soțul a fost, cel puțin câțiva ani, o rană deschisă, un cuțit rotit în rană, n-am știut niciodată cu certitudine cum gândesc femeile, dar oribila faptă a nenorociților mi-a sădit convingerea clară că femeia asta este într-o continuă înfiorare a dezgustului pentru orice atingere masculină, că cea mai mare bucurie la care poți spera și pe care o poți primi este aceea de a o putea privi și auzi, ani de zile am avut parte doar de aceste două bucurii, dar și acestea, după disprețul din primele ei cuvinte rostite la prima întâlnire, erau balsam și mângâiere la schimb cu trandafirii mei, i-aș fi dat pe toți pentru o privire de gheață a ochilor ei aproape albi, atunci, așa sunt ochii ei, albi când este supărată, îngrijorată, furioasă, făcându-se albaștri, într-o nuanță de albastru de vară, când emoțiile sunt din cealaltă parte a registrului, știu asta cu siguranță, eu i-am văzut în amândouă ipostazele, e-adevărat că albaștri doar de câteva ori, dar suficient cât să-i învăț, și mai e ceva, buna mea prietenă, așa cum nu mă pot opri acum să-ți povestesc de ce iubesc stelele, lăsând somnul să mai aștepte, tot așa nu-mi pot reprima iubirea tot mai puternică pentru stele, pentru zbor, prima dată am exersat o formă a zborului când, după două tentative eșuate de materializare a micii nemuriri pe care-o datorăm celor plecați, am reușit cu a treia, m-am simțit atunci la fel ca Brâncuși la terminarea lustruirii zborului său, reușisem un zbor dublu, zborul mamei spre cer, în marea grădină, la un loc cu toți ceilalți, dar și zborul meu la ea, ființa singulară și singură, esențială, care a plecat fără să-mi spună vreun cuvânt, nu-nțeleg de unde apucătura asta a noastră, ca, în apropierea sfârșitului, să-ți vină să pleci oriunde, doar să nu mai vezi umilința, cred că dintr-o respingere a strâmbătății lumii, da draga mea, lumea-i strâmbă și urâtă, le cere tuturor aceeași smerenie universală pentru a ajunge la Liman, dar nu-i înarmează pe toți la fel, cum să-ți arunci în luptă copiii dându-le unora arme moderne și altora arcuri cu săgeți, unora minți sclipitoare, altora doar gânduri puține, și alea strâmbe și rele, cum să nu te fi săturat să vezi de veacuri cum cei răi și strâmbi îi chinuie pe cei buni și drepți, făcând din răbdare cea mai importantă calitate umană, să treci prin lume, peste ororile vieții, având răbdarea să aștepți, senin și încrezător, un sfârșit cât o promisiune, o promisiune în care accezi deja obosit, sfârșit, vlăguit, ros de îndoieli obsedante și nemulțumiri corozive, aducătoare de boală și suferință, știi în ce-aș măsura eu viața? în disperări, în toate clipele acelea grele ca cerul, în care totul s-a prăbușit și nu mai înțelegi nimic, o mamă cu un copil agonizând e întruchiparea disperării, o copilă batjocorită de niște securiști nemernici este expresia deznădejdii pure, un elev umilit de un profesor idiot este și asta un izvor al disperării, chiar al pasiunii pentru zborul la stele, rareori la capătul disperării este altceva decât zborul, nevoia acută de eliberare din strânsoarea insuportabilă a deznădejdii, prin îmbrățișarea zborului printre aștri, chiar și un copil care-și pierde mama nefiresc de repede, poate fi o măsură a vieții, firescul fiind o altă măsură a ei, a evenimentelor lumești, marile taine, dintre care moartea poate cel mai mult, având un firesc ce nu se respectă întotdeauna, nefirescul încununând deseori boala, suferința, disperarea, în mod aleator decis parcă de hazard, în dosul fiecărei morți nefirești auzindu-se rânjetul hazardului de mână cu disperarea. Hai, încearcă să dormi, se face ziuă îndată, lasă stelele în pace! Vorba Mioarei... fă pace cu Universul cât mai e timp... - Ce-o fi cu Iona? E-aproape zece, știi ce fac? Iau mașina și fug în oraș după cafea, îl las să doarmă cât vrea, poate-a adormit greu... Îmi pun treningul și-am plecat. ...- doamne, ce greu va fi, nu știu cum va supraviețui omul ăsta, în doi-trei ani rămân singură, nici copiii... Doamne, ce greu va fi! mă pensionez și merg la nepot... să stau singură?... copiii vin tot mai rar, dacă dispare ea, Mihaela nu mai vine-n țară... alo! alo! stai cuminte! Letiția e bine, așteaptă cafeaua, iau trei, când se trezește să nu mai aștepte, hai acasă și nu mai umbla prin catacombe! Faci ca Iona, doar că el zboară, sau așa zice. Trebuie să aflu exact cum gândește, gândul mă omoară și pe mine, dar... cred că asta-i, mi-am asumat rolul activ și amândoi au liber la meditație, să nu spun depresie... încă pe Letiția o-nțeleg, dar el... nu-i vorbă că dacă-i nevoie sare sus și face orice, dar... ce să le fac să fie mai bine? De fapt, Iona a tras și el ca-n ocnă, ce să mai vreau de la el? a scos maxim, mai mult nu se putea. ...- ce rău îmi pare acum, mai bine mergeam cu Mioara la copii, nu m-am gândit să-mi fi făcut controlul acolo, costa ceva dar eram două săptămâni cu copiii... așa... singură, nu mai am curaj, Iona nu suportă expunerea umilitoare, atâta vreme, în fața lor, rămâne pentru anul viitor... de-oi mai fi. Dacă-n martie anul viitor totul e bine, poate o conving pe Letiția să mergem amândouă, să văd și eu unde stau copiii, cum s-au aranjat... dac-aș mai trăi doi ani, mi-ar fi rău abia peste un an de-acum, sper să mă ajute Dumnezeu să-i mai văd pe toți, aici, în foișor! - Am adus, stăm aici sau intrăm în casă?
04582
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Proză
Cuvinte
1.133
Citire
6 min
Actualizat

Cum sa citezi

Paul Pietraru. “Limite.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/paul-pietraru/proza/14194280/limite

Comentarii (4)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@erika-eugenia-kellerEK
Erika Eugenia Keller
Personajele sunt conturate prin vocea naratorului, care alternează confesiunea grandioasă cu detaliile vieții cotidiene. Mioara apare mai degrabă idealizată decât concretă, Letiția și ceilalți rămân în contururi generale. Fragmentul câștigă prin forța metaforei zborului, dar ar putea deveni și mai puternic dacă unele personaje ar fi lăsate mai mult să acționeze sau să vorbească direct. Fragment ce subliniază tensiunea dintre libertate și constrângere. Placut. Revin.
0
@amanda-spulberAS
Amanda Spulber
Așa îmi pare. Mai întâi personajul se adresează Mioarei, dar ea nu e prezentă, apoi vorbește cu sine. E vorba de zbateri, de întrebări omenești profunde. Cred însă că textul ar fi câștigat dacă partea inițială ar fi fost structurată în propoziții, fraze separate în modul obișnuit: punct, apoi literă mare ș. a. m. d. Am înțeles că este redat modul în care vin, năpădesc gândurile, dar mie, ca cititor, mi-ar fi plăcut să le pot urmări mai ușor.
0
@paul-pietraruPP
Paul Pietraru
La fel cum, e greu (dacă nu imposibil) să analizezi/evaluezi o zi pornind de la o oră, o lună pornind de la o zi, un an pornind de la o săptămână, tot așa este dificil să „simți” un roman pornind de la un fragmențel de 3-4 pagini. Monologul, ca mod de exprimare, apare în acest scurt fragment de trei ori, atribuit fiind celor trei personaje principale: Iona cu monologul cel mai amplu exprimându-i trăirile în conexiunea cu cele două femei, Mioara și Letiția, apoi, o scurtă incursiune a Mioarei în viitorul imediat, monologul ei anticipând desfășurarea posibilă a evenimentelor, și, în cele din urmă, o proiecție tot interioară (un monolog) în care disperarea, regretele sunt înlocuite pas cu pas cu primele semne ale resemnării, în mintea și inima greu încercatei Letiția. În sprijinul unei clarificări mai facile și doar pentru asta continui cu un scurt fragment din prefața acestei cărți, pe care primul ei cititor, încă în faza de manuscris, domnul prof. dr. Vasile V. Filip a avut bunăvoința să o scrie: „Discursul său epic țâșnește continuu, ca dintr-o fântână lirică sub presiune, necenzurat de mai nici una din formele prestabilite ale genului: unități narative (capitole, subcapitole...), planuri epice, perspectivă narativă unică (fie ea subiectivă, la persoana I, cu atât mai puțin obiectivă, la persoana a III-a); ba chiar sintaxa pare a se lichefia, monoloagele interioare invadează scena, iar punctuația se pulverizează și ea, în bună măsură. Precum la Heraclit din Efes, „totul curge” – și „nu ne scăldăm de două ori în aceeași apă”. (Ceea ce-i conferă autorului o viziune holistică și profundă asupra vieții și-l ferește de exagerările fixiste ale școlii eleate și ale urmașilor ei, adică ale acelora care fragmentează și opresc mișcarea pentru a o judeca – și sper ca măcar cei ce îndrăgesc înțelepciunea să-și amintească aici de aporiile unui Zenon din Eleea, de pildă. Dar să nu anticipăm!)”
Mulțumesc din suflet Erika Eugenia Keller! Mulțumesc mult și frumos Amanda Spulber și aș fi onorat dacă aș putea să vă dăruiesc acest roman.
Gânduri bune!
0
@paul-pietraruPP
Paul Pietraru
Clarificare suplimentară:
Alăturarea a trei puncte cu o cratimă (...-) la început de rând precede, întotdeauna, un monolog, fiind semnul distinctiv „inventat” pentru semnalarea acestui mod de „comunicare” a personajelor cu cititorul.
0