Nefericiților nu le e frică de moarte, vol. I, Vieți paralele

Ca de obicei, Cristian nu m-a căutat vreme îndelungată, nu-l sunam nici eu, fiind ocupat şi mai ales pentru că între noi nu funcţiona o relaţie de tipul "hai la o cafea, ne vedem mâine la şase la o bere, ceva de genul..." noi, când se întruneau condiţiile, se acumulau suficiente elemente care favorizau întâlnirea, ne căutam şi programam o duminică întreagă de petrecut împreună. Venea, întotdeauna venea el la mine, pe la zece, gustam câte ceva, beam ceva tărie, povesteam, erau ore minunate, povestea minunat, avea un adevărat har, era şi un actor deosebit, timpul trecea pe nesimţite, pregăteam prânzul, mă ajuta şi el, care era un bucătar mai experimentat decât mine, mâncam pe îndelete bunătăţile preparate cu grijă, însoţite de vinuri cât mai potrivite, desfătarea noastră mergând până seara, poveştile ar mai fi putut continua, dar amândoi munceam şi lunea trebuia să fim curaţi. Nu depăşeam limita niciodată, eram întotdeauna cu măsură. L-am sunat eu şi l-am invitat să-i prezint continuarea poveştii, de fapt poveştile tuturor personajelor, tipărisem la imprimantă peste optzeci de pagini, intenţionat voiam să citeasca şi poveştile Mariei şi Doriei, aveam nevoie de o opinie, i-am spus că am nevoie de ajutorul lui, i-am dus într-o seară acasă manuscrisul, rugându-l să-mi dea un semn când îl va termina de citit. Nu au trecut decât trei zile şi mi-a cerut o întâlnire de duminică, am stabilit să ne vedem în prima duminică, pe la zece, la mine acasă. Primul lucru ce l-a spus când a intrat în casă, a fost un şir de întrebări: - Maria traieşte? Este reală? Ai cunoscut-o? - Eşti nemaipomenit, Cristiane, scoate-ţi haina şi hai să bem ceva. Bine ai venit! - Iartă-mă, dar Maria este incredibilă, bine te-am găsit! Credeam că am cunoscut sau întâlnit toată suferinţa lumii, dar nu cunoşteam nimic, mi-am dat seama acum că nu ştiam nimic despre suferinţă, obsesie, destin, moarte, toate nenorocirile lumii s-au adunat în destinul acestei femei, nu mi-am revenit încă, aseară târziu am terminat de recitit a doua oară povestea Mariei, nu-mi pot lua gândul de la această femeie. Ai inventat-o tu sau este reală, traieste? Tare aş vrea să o cunosc, dacă nu-i o plăsmuire de-a ta, mi-aş dori să o pot ajuta! - O vei cunoaşte, hai să stăm la masă, mi-ai dat o idee minunată, o vei cunoaşte, o vom cunoaşte, sper, poate tu vei avea mai mult noroc, eu nu am reuşit să-i văd ochii. Întrebarea ta mi-a declanşat şi mie întrebări şi dorinţe uitate de ceva vreme, acum mă întreb dacă este reală, dacă nu am povestit cu altcineva, cu altă Maria decât cea pe care o ştiu eu, pană acum nu mi-am pus această problemă. - Deci nu este reală, sau nu ai cunoscut-o? - Cristiane, Maria este o fiinţă reală, pe care o cunosc doar virtual, am comunicat mii de ore cu ea, sute de ore la telefon, are o voce care seamănă cu a unui copil de doisprezece ani, având limpezimea de cristal pe care doar fetiţele curate o au, gândeşte extraordinar de profund, scrie dumnezeieşte... - Am văzut, nu mă puteam opri din citit. - Este foarte suferindă, suferinţa ei umple paginile, obsesia bolii îi macină fiecare clipă, sensibilitatea ei înnăscută s-a exacerbat datorită suferinţelor pe care le-ai putut afla din text, este o femeie deosebită, dar, în acelaşi timp, excepţional de obositoare, nu ştiu cine ar fi putut rezista mai mult decât mine în situaţia ingrată să iubească o himeră. Multe luni mi-am petrecut cu gândul la bucuria întâlnirii cu fiinţa aceasta minunată, dar, într-o zi s-a întâmplat iluminarea mea, când am înţeles că nu o voi vedea niciodată. Chiar dacă este reală, Maria nu îmi este destinată, ceva o opreşte să mi se arate. De aceea ţi-am spus că mi-ai dat o idee, o să-i scriu, propunându-i o întâlnire în trei, o convergenţă a trei paralele, a trei vieţi paralele, o zi a noastră în care să ne cunoaştem, trei oameni vii şi adevăraţi să oprească timpul în loc pentru câteva ore. - Ca argument trimite-i să citească povestea mea, dar de ce nu o iei în seamă şi pe Doria, sau nici ea nu este reală, invit-o şi pe Doria la întâlnirea noastră, fă-o ca la carte, ca la cartea ta, de fapt, a încheiat el, zâmbind. - Eşti nebun! Cum să le invit pe amândouă? Imaginează-ţi ce s-ar putea întâmpla. Risc să nu vină niciuna. Şi-apoi Doria e şi departe, la sute de kilometri. - Poate ai dreptate, nu au loc amândouă pe aceeaşi scenă, sigur e aşa cum spui, ştii tu mai bine. De fapt Maria este cea care mi-a declanşat dorinţa de a o cunoaşte şi de a o ajuta, scrie-i, aşa cum ai spus şi stabileşte o întâlnire în trei. Poate-ţi vei găsi şi tu jumătatea, Maria ta cea aşteptată, Maria cea de toate zilele, dar şi de sărbătoare. Cred că nu ai insistat destul, şi ai şi renunţat atunci când voia să vină la tine. - Te înşeli prietene, şterge-ţi gândul că atunci ar fi venit, textul acela anterior întâlnirii nu a fost decât preambulul renunţării, nu ştiu din ce motiv, dar nu ar fi venit, cel puţin atunci, poate şi din cauza mea, aşa cum spunea ea. Dacă a fost aşa, sper ca acum să-i fi trecut supărarea datorată prezenţei Anei în viaţa mea, Ana a plecat, şi să accepte întâlnirea cu noi, fericirea mea nu s-ar putea descrie, poate doar Doria ar găsi acele cuvinte potrivite în cazul în care s-ar împlini acest lucru. - Ce vrei să spui, Doria să-ţi exprime fericirea ta, fără ea? - Nu, evident că nu, voiam să spun că Doria scrie atât de frumos despre bucurii, despre întâmplările frumoase, ceea ce Maria nu ştie să facă, de exemplu, ea scriind excepţional despre tristeţe, nici eu nu ştiu să scriu mai frumos decât ea, sunt mult mai sec, mai zgârcit în metafore, când vorbesc despre fericire. De aceea am preluat textele voastre aşa cum mi le-aţi încredinţat, eu doar am moderat, am făcut conexiunile, cel puţin la Maria şi la Doria, ele sunt două scriitoare complementare, împreună pot întregi un portret uman, tu şi Ana nu mi-aţi trimis mare lucru, de fapt Ana nu mi-a scris nimic, cu ea am trăit pur şi simplu, şi a fost minunat, aş fi putut merge cu ea la nesfârşit, dar a preferat să fugă, în loc să "negociem", stupid acest cuvânt în iubire, dar nu am găsit altul. Aş fi vrut să povestim, să o înţeleg, să o cunosc mai bine, să o cunosc, de fapt, Ana îmi scapă şi acum, nu o pot defini, deşi este singura cu care mă întâlnesc din când în când, atunci când vrea ea, nu o refuz niciodată, nu pot să o refuz, şi întotdeauna o îmbrăţişez până la sufocare, doar că ea îşi ţine mereu mâinile jos, eventual le ridică pentru a mă îndeparta, asta e, îmi propun după fiecare întâlnire, să fiu mai rece la următoarea, dar renunţ automat când o văd, şi este minunat acest lucru, nici nu vreau să mă controlez, să fiu mai dur, nu mai am timp să par altceva decât sunt, ştii doar acest lucru, vreau să trăiesc, să experimentez viaţa cu toate ale ei, atâta vreme cât mai am mintea şi inima întregi şi vii. Se spune că iubirea nu este ceva ce primeşti, este ceva ce dăruieşti, trebuie să o dăruieşti fără să aştepţi ceva în schimb. Hai să-ţi arăt ce mi-a trimis o prietenă care a fost prima cititoare a "Vieţilor paralele", înaintea ta, o femeie care serveşte literatură pe pâine, citeşte cel puţin o carte pe săptămână. I-am trimis textul rugând-o să-mi comunice o opinie, o primă opinie. Ascultă, i-am spus, începând lectura textului, fişierul fiind deschis, cu textul meu. Mai fac o precizare, după ce i-am trimis proza, trei zile mai târziu, am sunat-o să văd de ce nu m-a contactat, ştiind cum citeşte ea, şi avea să-mi spună: - Dragul meu, am citit mai mult de jumătate în prima seară, dar mi-a fost imposibil să merg mai departe, prea mult negru, prea multă suferinţa duce Maria ta. Te sfătuiesc să amesteci episoadele, alternanţa diferitelor registre făcând lectura mai uşor de dus. Aşa am şi făcut, exact cum m-a sfătuit ea, şi ţie ţi-am dat varianta modificată, dar ascultă: