Nefericiților nu le e frică de moarte - Vol. I Vieți paralele

Au trecut anii, s-a schimbat regimul politic, fecioraşul a devenit fecior, s-a calificat muncitor minier în cariera de piatră, a fost recrutat în armată la 23 de ani, în 1947. Războiul a trecut pe lângă el, fiind în Ardealul unguresc nu a participat activ la război, tinerii făceau doar o formă de pregătire militară organizată şi condusă de unguri, fiind batjocoriţi mai mereu. La douăzeci şi doi de ani, în 1946, comuniştii l-au făcut membru al Partidului Comunist, după ce mai bine de un an a fost folosit în diverse acţiuni politice desfăşurate în zonă. Fiind inteligent, sesizând mersul vremurilor, avea să folosească acea oportunitate din plin. Credea în viitorul comunist al României, a pornit cu speranţă pe drumul nou, deschis în faţa lui. În armată avea să se îmbolnăvească extrem de grav, fiind la un pas de moarte. În prima învoire de câteva ore, ca răsplată pentru cel mai bun timp de demontare şi montare a mitralierei cu ochii acoperiţi, a hotărât să plece până acasă să-şi schimbe valiza prea mică ce o avea, cei 140 de km de la Târgu Mureş până în sat, luându-i aproape două zile, era iarnă, ningea, şi mijloacele de transport circulau la întâmplare, ajungând să facă zeci de km pe jos, trăgând valiza dupa el cu o sfoară. La întoarcerea în unitate i-a fost acceptată explicaţia, disciplina profesională, mai ales la militari, nefiind încă instalată, din cauza spaimei de clasa politică nouă ce hotăra destinele. În prima permisie, de paşti, în primăvara anului 1947, la fel de greu a ajuns acasă, ultima parte a traseului, vreo 40 de km, mergând pe jos, drumul greu aducându-i o suferinţă extrem de gravă prin complicaţiile generate de netratarea corectă şi la timp. Avea angină difterică, era febril, în sat nu avea cine să-i administreze un tratament, într-o stare foarte avansată a bolii s-a întors la unitate, unde medicul l-a certat, apoi l-a internat de urgenţă într-un spital civil, unde nu aveau injectiile necesare pentru tratarea bolii. La apelul de seară comandantul batalionului a comunicat soldaţilor solicitarea unei parţi din soldă, pentru a salva viaţa unui coleg ce altfel va muri. Seara târziu i-au fost administrate primele injecţii, a doua zi avea să se simtă o uşoară ameliorare, dar angina îi afectase destul de grav inima, rămânând multă vreme cu o rezistenţă extrem de scăzută la efort. După o lună jumate de spitalizare, s-a mutat la infirmeria unităţii, unde, sprijinit de pereţi, făcea câteva ture pe lângă clădirea infirmeriei, încet, încet, mai prindea putere, apoi a fost trimis la spitalul militar din Cluj, în care cu întreruperi, şi-a petrecut vreo patru luni. Suferinţa lui fizică se suprapunea peste o suferinţă naţională, marea foamete din 1947, hrana soldaţilor era slabă, o felie de mamaligă cât un săpun cheia, şi două polonice de fiertură acră de gogonele. De vreun ajutor de acasă nu putea fi vorba, nimeni nu l-a vizitat vreodată, doar un subofiţer care se trăgea şi el din zonă le-a transmis celor de acasă să meargă să-l mai vadă în viaţă, că nu se ştie cât va mai trăi. Fiind membru de partid şi datorită debilităţii lui fizice, a fost cooptat la biroul politic al unităţii ca şi curier, transportând corespondenţa între diversele structuri militare şi civile din oraş, loc de unde avea să fie lăsat la vatră, după un an şi opt luni, în 1948, cu interdicţie totală la efort fizic. Neavând din ce să trăiască, dezbrăcat şi înfometat, s-a reangajat în carieră ca minier, muncă ce îi asigura un venit decent. Cariera de piatră furniza pe atunci material pentru şantierul Salva - Vişeu, lucrare care, fiind aproape încheiată, cantitatea de piatră necesară s-a redus foarte mult, şi tânărul minier s-a văzut nevoit pentru ceva timp să accepte transferul la o altă carieră, mult mai apropiată de zona de lucru, aproape de ultimul tunel ce spărgea muntele dintre Ardeal şi Maramureş, la Dealul Ştefăniţei, carieră ce asigura ultimele cantităţi de piatră necesare pentru finalizarea obiectivului. Când s-a terminat calea ferată, s-a întors acasă, a muncit o vreme în gospodăria părintească, dar, în cele din urmă s-a angajat la o exploatare forestieră. El nu mai acorda mare atenţie calităţii de membru de partid, dar îi era urmărită activitatea de alţii, şi la un moment dat i s-a propus un curs de scurtă durată în oraşelul cel mai apropiat. La întoarcere a primit o funcţie în structurile locale, apoi a fost promovat la raion. A urmat un curs mai lung într-un oraş mai mare, după care, locul de la raion fiind ocupat, a fost nevoit să muncească în Maramureş, mai întâi în Vişeu, aproape de graniţa dintre două zone geografice, apoi în Sighet, unde a rămas mai bine de patru ani, până când, după o nouă şcolarizare la Cluj, avea să obţină calificarea de tehnician agronom, cu derogare de studii, liceul absolvindu-l mai târziu la fără frecvenţă, şi de asemenea avea să primească şi o calificare superioară în munca politică. La Vişeu şi la Sighet a desfăşurat o muncă tenace de convertire a ţăranilor liberi către comunista exploatare în comun a terenurilor agricole, înfrăţite în cooperative agricole de producţie, muncă ingrată, desfăşurată în echipe complexe de 4-5 oameni, politicieni, miliţieni, administratori ai obştei. Ziua lămureau oamenii cu metode diverse, tot mai perfecţionate pe măsura dobândirii experienţei, îi lămureau să-şi cedeze pământurile, cooperativei, iar seara, dacă rămâneau pe teren, se baricadau într-o locuinţă păzită de miliţie, pentru binemeritata odihnă a nopţii. La Vişeu, un coleg de muncă, activist de partid format şi el în cei câţiva ani de comunism, avea să-i prezinte o copilă de şaisprezece ani, fugită de acasă de prigoana unui frate mai mare, sora soţiei lui, şi care locuia la ei. „- Am ajuns la soră-mea la Vişeu, eram speriată de lumea nouă ce mi se dezvăluia, mă simţeam o povară, deşi nu eram, făceam tot ce trebuia în casă, după câteva zile mi-am schimbat veşmintele ţărăneşti cu unele de doamnă de oraş, alese dintre cele ale surorii mele, asta ca să pot ieşi în oraş, sora mea fiind soţie de activist de partid şi nevoind să se afişeze cu mine în haine ţărăneşti. Viaţa mergea înainte, sora mea a născut un băiat, eram ocupate mereu cu pruncul şi gospodăria, am început să merg cu sora şi cumnatul la micile lor petreceri, organizate între prietenii activişti. Am cunoscut un bărbat ce se trăgea din zona noastră, dintr-o vale de dincolo de Râpă, pe care l-am însurat, adică m-am măritat cu el după câteva luni, negăsindu-se până la mine nicio fată să-l însoare. Era un om bun de felul lui, dar nu m-a preţuit niciodată cum ar fi trebuit, cum aş fi meritat. M-am măritat în pripă, stăteam pe capul surorii mele, acasă nu mai voiam să mă întorc, mi-am zis că nu poate fi mai rău decât în sat, la părinţi. Uneori sunt sigură că boala mea se trage de la viaţa cu omul ăsta.” Acestea au fost cuvintele ce aveau să mă doară intens şi pentru mult timp.