Nefericiților nu le e frică de moarte - vol I Vieți paralele

Am mai citit o dată textul, după amiază, când m-am întors de la muncă, dar i-am răspuns târziu, în seară. "Bună seara! Nimic nu mă bucură mai mult decât să citesc poveşti, scrise cu har. Aşadar, continuă să scrii, să nu care cumva să îndrăzneşti să te opreşti! Scrie ori de câte ori ai timpul şi bucuria de a scrie! Scrie despre orice, dar, mai ales, scrie-ţi povestea pe care ai început-o, sunt realmente onorat să-mi încredinţezi gândurile tale, şi-ţi mulţumesc sincer pentru acest nemaipomenit lucru. Chiar îţi mulţumesc din toată inima! Mai întâi vreau să-ţi amintesc câteva rânduri din "Casa de piatră", despre care spuneai că ţi-a plăcut: "Mereu îmi spun că am greşit, că sunt o femeie de nimic, dar cu aceeaşi tărie, îmi spun că o femeie are loc în sufletul ei pentru doi bărbaţi. Poate iubi cu aceeaşi tărie, dar în două feluri diferite, doi oameni. Are nevoie de o iubire completă, şi, dacă asta se poate întâmpla doar iubind doi bărbaţi, atunci e îndreptăţită să-i iubească pe amândoi." Erau vorbele Irinei, aflată într-o situaţie... neclară. Asocierea cu Maria m-a pus pe gânduri. Semănăm, desigur, într-un fel este şi creaţia mea, parte a sufletului meu, doar tu puteai observa cel mai bine acest lucru, dar ne şi diferenţiem esenţial. Vreau să spun, am început deja la telefon s-o fac, eu problematizez mult tot ce mi se întâmplă, poate gratuit uneori, creez o filozofie gratuită, poate, dar fac ceva pentru mine. Fac tot ceea ce simt că este necesar, pentru a-mi fi bine, material şi spiritual. Dacă aş fi fost asemeni Mariei, nu puteam scrie despre ea, nu aveam nici curajul, şi, mai ales nu aş fi simţit tristeţea ei dacă ar fi fost şi a mea la fel, tristeţea ei este una predestinată, fără scăpare, pe când eu, cred că mai am şanse. Ai sesizat că suferinţa mea cea mai de seamă este neputinţa temporară de a-mi tipări cărţile şi până nu reuşesc acest lucru nu am linişte. Apoi, eu fac ceea ce pot mai bine pentru părinţii mei, pe care i-am redescoperit, după divorţ, nici nu ştiam ce mamă deosebită am, în fiecare duminică merg la ei şi-i fac tatălui meu, care are 90 de ani, terapie energetică şi masaj pentru a-i alina suferinţele bătrâneţii. Nu mă laud cu ce minuni fac eu, spun doar că am două componente esenţiale în fiinţa mea, contradictorii şi complementare în acelaşi timp. Iubesc necondiţionat pe cei care merită, şi urăsc instinctiv, la fel de mult, pe cei care îmi merită ura. Ştiu că această ură mi se întoarce împotrivă, dar, şi fii foarte atentă la ce spun, nicio terapie motivaţională nu-mi poate şterge ura din suflet. Clar. Voi muri cu ea acolo, poate chiar din cauza ei, dar este, din fericire, unidirecţionată, în zona personală, că altfel am mult mai multă ură îndreptată către cei care mi-ar fi indiferenţi, şi aşa ar fi normal să-mi fie, dacă nu mi-ar influenţa viaţa, în rău, mă gândesc la politicienii de căcat ce-i avem în ţara asta blestemată, la patronul firmei în care lucrez de 11 ani, şi care a cumpărat firma de 5 ani, tot de atunci începând să o distrugă, lent dar sigur, ajungând peste câteva luni, după opinia mea, să intre în faliment, poate mai rău dacă nu va reuşi să-şi plătească datoriile ce le are la cămătarii moldoveni care-l vizitează lunar, în data de 20. Iubirile mele sunt puţine, dar nici ura nu-mi este foarte răspândită. Uite, ca să-ţi arăt că am şi iubire în sufletul meu uscat de ură, îţi voi povesti şi eu o viaţă, de fapt două vieţi. Vrei? Pentru mine e simplu, povestea celor doi e scrisă, doar ţi-o trimit. „O fată tânără, într-un sat de munte, avea şaisprezece ani, trăia într-o familie cu doisprezece copii, aveau pământ foarte mult, peste şaptezeci de iugăre (douăzeci şi cinci de hectare), dar fiind în zonă de munte nici un sfert nu era arabil, era mult fânaţ, dar, oricum le ajungea să-şi poată duce zilele în condiţii modeste, copila muncea mult şi singura perspectivă pentru ea era măritişul. La şcoală a fost doi-trei ani, atât cât să scrie şi să citească. Pe la zece ani, împreună cu un frate mai mic, umblau toată ziulica după animale, când pe un munte când pe altul, când în Tarniţă, când în Săcături. Terenurile le erau împrăştiate pe toţi munţii din jurul satului scufundat ca într-o căldare între versanţii abrupţi, care trebuiau urcaţi pieptiş pentru a ajunge la locurile lor. Urcau vârfurile înalte cu turmele, se temeau de lupi şi de urşi, mai ales când iernau cu animalele acolo sus, unde aveau fânul. Dormeau într-o colibă semi îngropată în pământ, de fapt o structură de scânduri groase cu secţiune triunghiulară, iar peste scânduri era aşezat un strat gros de pământ, bătătorit şi ars de soare. La un capăt, cortul, cum îi spuneau, avea o uşă de intrare, iar în celălalt capăt era vatra de foc cu ieşirea pentru fum. În jurul cortului aveau un staul înalt, din lătunoaie suprapuse, fără spaţii între ele, pentru ca lupii ce dădeau târcoale noaptea să nu poată intra, şi suficient de înalte, terminate cu un brâu din crengi uscate cu vârfuri ascuţite în partea de sus, care împiedica lupii să sară în interiorul staulului. Câinii erau şi ei în incinta staulului, altfel i-ar fi mâncat lupii. Dădeau alarma când simţeau jivinele, şi atunci începea o hărmălaie de se auzea din sat, însoţită şi de flăcările făcliilor pe care le aprindeau la repezeală, în focul din cort, ce nu se stingea niciodată. Erau nişte lucruri clar prestabilite, înţelese de fapt, fiecare dintre fraţi sau surori, de cum erau mai răsăriţi munceau pământul, de animale îngrijindu-se cei mai mici. Cultivau cartofi, porumb, coseau fânaţele, pomi fructiferi aveau destul de puţini pentru că nu se prea făceau fructele, porumbul era esenţial, de trei ori în fiecare zi pregăteau, aproape invariabil aceeaşi masă, o mămăligă mare, fiartă într-un ceaun pentru patrusprezece persoane, şi lapte sau derivate din lapte, brânză sau smântână, uneori o papară lungită, prajită în slănină topită. Fata era printre cei isteţi, cu drag de carte şi învăţa cu un frate mai mic pe ascuns, în cămară, unde se strecurau pe fereastră, să nu-i vadă mama, care nu preţuia şcoala şi-i trimitea la muncă, pe fete la tors şi pe băieţi la animale. Aveau şase vaci, doi boi pentru munca câmpului, plus alte şase, şapte bovine tinere, o turmă mică de oi, se numărau printre cei cu ceva avere, dar numărul mare al copiilor facea averea neîndestulătoare. În perioada ante şi interbelică trăiau binişor cu atâta pământ, după dictatul de la Viena, sub unguri, aveau să trăiască umilinţe nebănuite, apoi în comunism, după abdicarea regelui, perceptorii noii orânduiri nu numai că nu le acordau niciun ajutor, ba mai mult capul familiei a facut şi doi ani de puşcărie pentru că nu şi-a plătit cotele integral într-un an, asta ca să supravieţuiască din rodul muncii lor, în anul greu, secetos. Carnea era rară în alimentaţie, unul sau doi miei la Paşti, o oaie bătrână mai în toamnă şi porcul de crăciun. Totul era bine gestionat, drămuit pe un an întreg, resursele erau aceleaşi şi familia cu necesităţi tot mai mari. Încălţămintea tuturor copiilor, atât vara cât şi iarna, era pielea tălpii piciorului, îngroşată şi bătucită de anii mulţi în care şi-a susţinut trupurile mândre ale flăcăilor şi fetelor. Deşi tânără, fata avea priceperea şi bucuria de a coase "pene" pe cămăşile tuturor fraţilor şi surorilor ei, ea era cea care le înfrumuseţa veşmintele. Fiecare copil primea o bucată din şoricul porcului, dar nu în fiecare an, căci nu ajungea pentru toţi, să-şi facă o pereche de opinci, pe care le puteau încălţa doar la evenimente importante. Şoricul trebuia prelucrat în stare crudă, proaspătă, deoarece tehnologia, metoda de fapt, fiind una mecanică, fără ingrediente chimice, pielea se usca şi era imposibil de modelat, după aceea. Opincile tinerei fete erau ascunse, păstrate pentru ocazii deosebite, una dintre aceste ocazii fiind şi întâlnirea viitoare cu un fecior din sat. Fata cea tânără nu a avut ocazia să-şi folosească încălţămintea la o întâlnire, dar, certată şi păruită de mama ei, pentru că nu voia să-şi dea opincile, le-a dat totuşi unei surori mai mari şi mai nepricepute, care şi-a stricat materia primă, nu a răzuit-o la timp şi au ros-o şoarecii, şi care a fost chemată de un fecior la joc în sat. În toamna celui de-al şaisprezecelea an al vieţii, fata cea tânără împreună cu două surori măritate, care trăiau cu bărbaţii lor în alte localităţi, departe de sat, dar care se întorseseră la părinţi pentru ajutor, adunau porumbul de pe o mălăişte mare, vreo şapte iugăre, mălăişte aflată înaintea casei lor de pe "Faţă" un loc superb, aproape plan, de fapt singura zonă întinsă şi plană, expusă la soare, din sat. Cele două femei, surorile tinerei fete, o ajutau pe cea mică la culesul porumbului, ele nemaiavând obligaţia muncii în gospodaria părintească, odată ce erau măritate. Erau vesele, erau împreună pentru scurt timp, munceau cu plăcere şi ziua era minunată. Poveştile celor trei surori au fost întrerupte de strigătul fratelui mai mare, care urca fânul din car în podul şurii, fân ce era apoi împrăştiat uniform pe pod de tatăl lor. Tinereţea feciorului dar şi deplasările pe tot podul ale părintelui făceau ca tata să fie depăşit de ritmul impus de fratele tinerei fete. Strigătul lui era de fapt un ordin către sora cea mică să meargă în podul şurii să-şi ajute tatăl la împrăştiatul fânului pe pod. Cea mică a vrut să execute porunca, dar surorile ei, care aveau şi această opţiune, i-au spus că ele nu mai culeg, dacă pleacă la fân. Tânăra fată nu s-a rupt din lucrul ei nici după următoarele două porunci strigate de fratele mai mare. Îşi vedea de munca ei împreună cu celelalte două femei, când, deodată, un ropot de lovituri aplicate cu multă sete, cu o rudă de fasole smulsă cu ură de fratele ei în timpul deplasării din şură către ele, a făcut-o să se chircească de durere pe mălăiştea din faţa casei. Nimeni nu a intervenit, niciuna dintre surori nu a îndrăznit, fratele ei s-a răcorit, era greu de acceptat atunci ca o puştoaică să nu asculte porunca fratelui mai mare, femeile şi fata au lăsat lucrul mergând în casă. Fata cea tânăra s-a spălat, şi-a oblojit rănile, şi-a căutat hainele curate, şi-a încălţat opincile aproape noi, şi a plecat de acasă, pe termen lung, peste şaizeci de ani până acum, a plecat cu una dintre surorile ei, departe în nordul ţării, orăşelul în care trăia sora ei având să-i aducă schimbarea destinului. Într-un sat vecin, înainte cu vreo paisprezece ani, un fecioraş ce avea pe atunci paisprezece ani, terminase şapte clase şi căuta de lucru pentru a-şi ajuta familia cu şase fraţi, pentru a se ajuta pe el însuşi. „Muncitor necalificat” în cariera de piatră a fost munca cea mai la îndemână, singura ce le era oferită băieţilor în satul dintre munţi. În câţiva ani se calificau "muncitori minieri" intrând în rând cu toţi bărbaţii satului. Mai aveau o variantă, muncitori forestieri, dar asta însemna deplasări lungi, mai în sus, unde se tăiau pădurile. Până la urmă, din cauza condiţiilor insuportabile din timpul verii, a căldurii şi mai ales a prafului care îl făcea să scuipe sânge, iarna muncea în carieră şi vara se ducea la munte la o stână. Înainte de carieră, când era prea mic pentru munca grea de pe stâncă, muncea cu ziua la curăţatul zăpezii din calea mocăniţei ce mergea până în inima munţilor, transportând lemn în vale. "Regna", sufletul economiei locurilor, circula pe o cale ferată îngustă ce fusese construită prin anii treizeci, după inaugurarea şantierului de către regele Carol al II-lea în anul 1933, se pare, din aducerile aminte ale feciorului, care avea nouă ani pe atunci. Vitală pentru economia locului, "Regna" urca dimineaţa, pe măsură ce copiii curăţau de zăpadă şinele de oţel, dacă ningea peste noapte, şi se întorcea seara încărcată cu buşteni. Zăpada ce crea probleme desfăşurării activităţii economice, îi bucura pe copii, care făceau câţiva bănuţi dintr-o muncă grea, în frig, desfăşurată în bună parte pe durata nopţii. Nici munca în carieră, pe stâncă, nu era uşoară. O zi întreagă, alternativ cu un coleg, lovea un burghiu cu barosul, sau îl ţinea cu mâinile, rotindu-l la fiecare lovitură a celuilalt, pentru a face o gaură adâncă în peretele de stâncă, unde urma să se introducă explozibil, care, aprins, spărgea piatra. Doi oameni într-o zi realizau un metru jumate, până la doi metri adâncime, funcţionând ca o rotopercutantă.