Paul Gabriel Sandu

s-a trezit din teac-o spada
si-a scris semne pe zapada
ce-a ramas dupa topire
e-un sonet cam in nestire

Silvia, ai un vers in poemul acesta bine inchegat, de la un capat la altul, si care se termina cu o scena zguduitoare careia tu ii opui, cumva, un maxim de inocenta "eu ce sa-i spun?", ai un vers pe care o sa-l iau cu mine azi pretutindeni: "imi doream un obuz din care sa zbor de una singura, fara trup".

Foarte frumos poemul. Ingemaneaza perfect tristetea si disperarea si resemnarea. apoi o ia, cumva, de la capat.

foarte intens poemul, construit in jurul unor imagini absolut surprinzatoare. E o reusita ca in pofida tensiunii pe care reusesti sa o pastrezi, coardele poemului nu pocnesc. Ultima strofa este, cred eu, cea mai buna. ar fi o multime de spus despre ea, dar o sa ma limitez sa-mi placa felul in care ai folosit verbul "urca", in armonie cu acea inaltare senzuala a mintii, transformand gara intr-un fel de lift urias.

foarte frumos poemul, ca o carte splendida de colorat. Iar acel "stiti cum e el" e un final formidabil.

foarte bine construita si foarte imaginea ferestrei din primele doua strofe. o fereastra care se deschide spre un soi straniu de transcendenta. e fereastra pe care o deschidem ca sa lasam sa intre copilaria. "Acum"-ul cu care se deschide a treia strofa e foarte straniu. Cumva asteptam revenirea ferestrei. Am simtit nevoia, citind, sa o recunosc undeva, intre obiectele celei de-a doua parti. Mai ales ca revii la strada mai tarziu, dar fara sa mai desenezi vreo fereastra. Din partea a doua, singurul vers pe care nu-l pot auzi este "lin, lin". Ideea aruncarii nu prea merge cu adjectivul asta. daca scriai "imprastii", era mai potrivit.
E un poem care vibreaza de sensibilitate si de iubire. E genial versul "incep sa ne semene mainile".
Toate bune,
p.

Foarte frumos grupajul! Ultimul catren mi se pare insa cel mai reusit, chiar daca este scris intr-o alta nota, mai meditativa, decat restul.
cu placerea lecturii,

dupa atatea laude mai adaug si eu una. chestia e ca nu sint inca sigur care. pana ma mai gandesc, nu pot sa nu ma opresc de la a observa, in ton cu ludic poemul tau ca daca un prozator arunca o cheie, nici zece poeti n-o mai pot gasi.
formidabila agilitatea verbului! merci.

Foarte reusita prima strofa, plina de verva poetica, viermuind de imaginatie. N-o sa mai pacatuiesc si eu spunand ca, apoi, poemul traieste cumva din inertie. De retinut cum-ul acela interogativ, ca una dintre putinele "acute" ale celei de-a doua parti a poeziei. Adevarul e ca nici eu nu ma pricep la sfarsituri si cred ca nimeni nu se pricepe. Poate si pentru ca inceputurile sunt mai frumoase.

"Orfeu a uitat de Euridice" - un vers absolut splendid. Si, cred eu, metafora poetului de pretutindeni, metafora poetului care se foloseste de absente ca sa poata scrie. E aici un soi de auto-flagelare foarte subtila, e un soi de ipocrizie chiar.
Dincolo de versurile bine incheiate si de cateva imagini memorabile "morii macina ingeri de paza", "pulpele tale au miez de gutie", etc., poezia reuseste sa creeze o atmosfera stranie, de sarbatoare erotizata, de evlavie cu destinatie incerta.

Infruntarea asta are ceva din eleganta si erotismul unui dans sud-american. Si este, ca si in cazul dansului, un prilej formidabil pentru fluturarea dantelelor poetice, a volanaselor de metafore. Apoi exista o inocenta a finalului. Nu stiu daca jucata sau nu. Stiu insa un singur lucru: acela ca ideile, orice ai face cu ele si oricat te-ai stradui, n-o sa se preschimbe niciodata in prezente. si mai stiu ca prezentele nu ideile ne tin in viata.

Precum cercul acela care mai trece uneori, zanganind, prin poeziile lui Sorescu, si pe care aproape nimeni nu apuca sa-l vada, femeia cu papagali e si ea promisiunea unei alte lumi, promisiunea unei eliberari - ea deseneaza aripi pana toate cladirile isi iau zborul (spendida imagine). Potrivitul puzzle-urilor, scrisul nesigur, blabaitul versului - in fond, toate, metafore care stau pentru acelasi lucru, pentru aceeasi neputinta a artistului - se smulg cumva din acea asteptare godotiana, fara s-o intrerupa, intetind-o parca. Ca orice mare iubire, femeia cu papagali lasa in urma ei un camp pustiit, o lume nuda. Refacerea ei, din cuvinte, este desigur imposibila, si consemnata ca atare. alambicul de prefacut absente in prezente nu se afla in mainile poetilor si nu se afla in mainile nimanui, for that matter. Iar imaginea fascinanta a femeii cu papagali, plutind ca un semn ominos la linia orizontului, ar face inutila orice incercare de a pune ceva la loc, de a planta primul copac in albia unei paduri defrisate.
grozav poemul!

Foarte buna solutia gasita! Imi place :)

excelent jocul acesta. de o muzicalitate, de o inventivitate formidabile. stapanesti rima foarte bine, ai o agilitate grozava in a controla versul scurt, si, dincolo de asta, poemul, fiind un joc gratuit, nu e deloc unul superficial. Mi-a facut mare placere lectura. As indrazni o singura observatie. Din ultimul vers lipsesc silabe. eu mi-am citit, in gand, fie "da, micuto, stiu", fie "da, puicuta, stiu". e frumos stiu-ul acela singur, e drept. dar cred ca merita gasita o solutie.
cele (mai) bune,

un poem ludic, ironic si auto-ironic, dand din cuvinte incolo si-ncoace ca dintr-o coada. Insa o coada foarte bine tinuta in frau, ca sa zic asa. Finalul, singurul moment in care poemul e muscat un pic de maxilarele seriozitatii si ale lirismului, singurul lor in care devine dramatic, vine totusi ca o incheiere perfecta. titlul, splendid! trebuie sa mai adaug si asta.. in fine, mi-a placut poemul, ce s-o mai intind.

un colind cantabil. un poem viu, agil, scuipand uneori seminte, alteori sclipind de un zambet cu subinteles. mi-a placut.

cred ca acesta e un poem destul de reusit. Reusesti sa-l tii destul de bine in maini, si sunt unele imagini, metafore minunate: ore moi de fum, zgura fricii. Ultima strofa mi se pare insa destul de explicativa, ca o strofa lamuritoare de la finalul unui poem romantic. Eu as renunta la ea, sau as regandi tonul conclusiv din al primelor doua versuri. "Asezari linistite in pamant" e singurul vers care poate fi retinut din strofa. Si acum, o sa-ti spun un secret, pe care l-am descoperit eu insumi de curand. Adevaratii poeti nu sint cei care nu pot renunta la niciun vers, ci cei care taie mereu, in carnea vie a poemului lor.
La buna recitire

Foarte jucausa incercarea ta, poemul tau experiment. Si cred ca ti-a reusit destul de bine, adica "simplele" nu suna fals. Cred ca ultimele trei versuri sint cele mai bune, cele mai expresive in conditie de brevitate deplina. "Ma uitai si ma luminai".

primele trei versuri suna fals, cautat, nu pot sa citesc mai departe.
cu parere de rau,

Jucaus, dar deloc lipsit de miza, ba dimpotriva. Tonul ludic cucereste din prima clipa, la fel ca si versul scurt, ca o biciusca, pocnind perfect din rima si ritm. (Penultimul vers n-are, iti zic eu, nimic! :)
Cu placerea lecturii,