Începutul cuvintelor

Înainte de începutul poveștilor, cuvintele se scriau pe aer, erau vânturi, fiecare de altă culoare, fiecare alt giuvaer pe cer. Fiecare cuvânt era sus și nimic nu era mai jos de cuvânt, nici pământ. În acea încrengătură curcubee, ziua: furtuni și zefire, noaptea: cale lactee, sunetele-culori se întreceau în putere, în frumusețe, în fericire și în tristețe. S-au înțeles ele între ele, într-o feerie de sunet și culoare, de a face ceva, ca să arate unul altuia cine este între ele mai mare. Cuvintele cele roșii s-au învârtit toate în cer, s-au izbit nimicitor de ele însele, de eter și, atunci când se pustiiră, când obosiră, se făcură piatră, piatră mare cu văi adânci și cu fruntea înaltă. Se uitară la ceea ce născuse lupta lor dar încremenirea aceea de pământuri roșii era mută și avea în piept o neviață tăcută. Atunci, cuvintele albastre șuierară peste întinsuri, se întinseră ca niște visuri, necuprinsuri, căzură din cer, se opintiră în sus din abisuri, se rostogoliră din zare spre zare și născură... o mare. Mugea marea din valuri, mușca din pământuri dar necuvântătoare era și ea ca toate cele din începuturi. Cuvintele verzi născură mugurele, cuvintele albe făcură fluturele și tot așa până când toate cuvintele-culoare făcură o lume cu tot ce avea dânsa sub soare. Dar nimic din toate lucrurile acestea nu era mai frumoasă decât alta și cuvintele, nerostitele, nescrisele, nu putură înțelege care dintre ele este mai mare. Cum stăteau ele toate adunate, încruntate într-un buchet de culori, văzură că pe la picioarele lor se strecură abia simți și viu, un vântișor siliniu. Hohotiră, se veseliră de încercarea plăpândului care, încerca încrezător să-și arate și el puterea, puterea cuvântului. Se rotea siliniul pe după pietre, pe după picătura de ploaie, pe albul fluturelui și, într-un târziu, născu ceva viu. Celelalte cuvinte se răstiră la el, ce născuse acesta era golaș, urât și mișel. Stătea cuprins ca un ghem, ca o bucată de nimic fără culoare din cauza tuturor culorilor ce le ținea bine în ființa sa măruntă, încă tăcută. Vântișorul siliniu fu alungat de celelalte cuvinte ce vuiau aspru cu nisip și ploaie cu rece-fierbinte dar, când toate acestea se întâmplau, făcătura golașă, își ridică gura spre lume și spuse: iubire, astfel cuvintele prinseră în gura golașului prima rostire. De atunci cuvintele se scriu cu iubire ca și această, de mine scrisă, povestire. 22.04.2003