Actul VII

Personaje:
-Eu
-Mulți alții


(Scena are în fundal un brad împodobit ca pentru Crăciun. Se văd printre ramuri: o instalație electrică cu stele de plastic ce clipesc pe rând, o lebădă de sticlă, o pipă roșie cu coada ruptă, câteva ghinde și conuri de brad, bomboane înfășurate în staniol de toate culorile, artificii. Luminile sunt difuze, provin doar de la instalația electrică, culorile alternează în funcție de culorile stelelor ce se aprind succesiv. Eu stau între brad și public, ciucit, având în față, pe scândura scenei, o portocală ambalată în hârtie portocalie. Publicul, pe care îl întrevăd sacadat, în ritmul aprinderii instalației electrice, simte miros de brad și de portocală.
Portocala era curățată de mama. Îi tăia coaja cu mișcări încete, cu un deget sprijinit de locul cozii, în șase bucăți pe care le desprindea lăsând în mijlocul acestei flori portocalii-albe fructul, desfăcut și el în felii. Eu eram cel care mânca întotdeauna puii, acele felii minuscule care creșteau în partea interioară. Tot eu eram acela care aprindeam sateliții confecționați de tata din hârtia în care era ambalată, o hârtie cu un miros și substanță care nu mai mi-a fost dat să întâlnesc de atunci.
Acea hârtie, de un portocaliu ceruit, se netezea, se înfășura în formă de cilindru și se lipea umezindu-se cu limba. Se așeza vertical și se aprindea uniform toată partea superioară. Ardea lent de sus până jos iar, în momentul când toată hârtia se transforma într-un scrum subțire învăluit în fum abia perceptibil, se ridica spre tavan unde poposea pentru câteva clipe, de unde, la fel de încet…
(Totul se năruie în surdină. Fumul hârtiei devine praf greu și portocaliu de marmură veche care se așează în straturi groase dând formă noului ambiant)

…încăperea este deosebit de mică. Din față mă privește Iisus înviat într-un basorelief de argint, înconjurat de soldați îngroziți și ametiste mari cât pumnul. Îmi este frig și sunt obosit. Anahid s-a născut acum o săptămână. Din afara Sfântului Mormânt doi citeți îngână adormiți Liturghia. E noapte.
(Între mâinile mele se aprinde o lumină portocalie care-mi luminează la început fața. Crește continuu răspândindu-se treptat peste tot ce am atins vreodată. Trece prin pereții de marmură, peste citeți, circular ca o undă, peste toate zidurile care mă înconjoară, peste cruci și oamenii adormiți, peste zidurile Ierusalimului colorându-i cerul, pe de o parte, peste Ioardan și Marea Moartă, pe de cealaltă, peste Mediterană până pe malurile Trotușului și brazii Măgurei. Înce- încet, pe scenă se face zi. Marea catedrală se luminează. Milioane de oameni îmbrăcați în hainele tuturor epocilor stau la rând pentru a intra în mica încăpere. Șirul este atât de lung încât este întins de pe scenă, pe scara ce duce spre public și iese, undeva în partea dreaptă, prin perete, pe străzile orașului. Nici eu, nici cei din sală nu știm unde se termină. Fiecare bănuiește, probabil, alt loc unde, ultimul așezat la rând, este tot atât de transparent ca și primul. Mă opresc din discursul pregătit. Continuu cu o idee mai veche, neliniștind conducerea teatrului aflată în primele rânduri.)
În acest fel ar fi putut începe un capitol al acestei cărți care ar descrie Ierusalimul așa cum l-au văzut milioane de pasageri. Un capitol în care aș putea proiecta reflecția divinității din ochii tuturor acelora care au venit să caute timp de sute de ani acel Adevăr unic și incontestabil dar,
în starea aceasta în care mă aflu, doar în jumătate din mine există sfințenie, în jumătatea în care îl percep pe Dumnezeu prin receptorii proprii, intuitivi, sensibili la revelațiile interioare. Cu cealaltă jumătate văd un Ierusalim scufundat în cele mai urâte imagini, un loc unde vii cu credința în suflet și de unde pleci mai necredincios decât vei putea fi vreodată. Ierusalimul se iubește cu ochii închiși.
L-aș putea desființa din câteva întorsături de condei:
« Haralambos are barba, tichie și o rochie de toate culorile. Nu este apartenent al niciunei confesiuni creștine în mod special și nu face parte din cinul proeților Cleopa care văd Lumina cu ochii lor, în plină lumină a zilei. Este un automat de întreținut locurile sfinte, conștiincios în rutina sa mai ceva ca un ceas atomic. Cunoaște statutul fiecărui loc în parte fără a fi citit undeva despre ele, ci însușindu-și cunoștințele de la un Haralambos mai bătrân, mai bătrân de 1700 de ani, de la care a învățat tot felul de minunății și mai ales cum să supraviețuiască în condiții extreme… »
Dar cui va ajuta acest portret? De ce aș desființa Ierusalimul pentru oamenii săi văzuți când îi bănuiesc posibilă existența doar prin prezența, neștiută, a unor oameni ce se roagă aiurea în lume, în case scunde, pentru Lumina cu care alții își fac toaleta zilnică. De ce aș pune pe paginile acestea portretul evreului care mi-a scuipat sutana sau pe copilul său ce se întoarce cu fața la perete atunci când trec? De ce aș arăta fața unui Dumnezeu sângeros? De ce aș scrie despre arabul care, îndobitocit de un fanatec, îi strigă Numele când ucide?
(Mă surprind vorbind prea tare, aproape răstit, ridicat în picioare și gesticulând. Publicul este bulversat. Cei din rând se opriseră pentru a asculta. Realizând greșeala, fac semn inginerului de lumini să schimbe culoarea luminilor în portocaliu deoarece, el, urmând intrucțiunile mele anterioare, schimbase lumina în roșu după intensitatea discursului.
Un garderobier îmi aduce o sutană. O îmbrac și scot dintr-un buzunar larg o hârtie mototolită de pe care citesc. Rândul de pelerini din scena precedentă se amestecă într-o mare de oameni greu de stăvilit pe scena îngustă care înfățișează acum cele ce se vor scrie. Este un vacarm asurzitor.)
„Păstrați sfintele noastre locuri!”. Amețiți de post și nesomn, îmbătați de strigătele sirienilor ce se călăreau pe umeri bătând din tobe: „Vieeee! Vieeee! Vieeee!, de căldura degajată din miile de corpuri și de emoția firească a clipei. Din partea de vest până în cea sudică a micii capele ridicată în secolul al doisprezecelea de către cruciați, se îngrămădeau pelerinii greci, în mare parte ciprioți. În partea de est, cântau copții și aproape că șuierau femeile asiriene mișcându-și limba frenetic. În partea nord armenii, în număr mic, mai mult studenți decât pelerini, stăteau în spațiul destinat lor. Toți cuprinși între acele grilaje pe care scria bilingv Miștara. Înăuntru, Patriarhul grec tocmai intrase. Mormântul pecetluit Vineri cu pecete mare de ceară și proaspăt deschis își aștepta lumina. Lumânările aveau să se aprindă într-un chiot nemaiîntâlnit. Iar noi, noi păzeam sfintele noastre locuri care, piatră cu piatră, își găseau locul undeva în decrete și firmane. De la colțul acesta până la treapta aceasta undeva, în istorie stă scris, că e loc armenesc. De la treaptă la dreapta Mahomed a dat grecilor marea intrare în basilică... și tot așa. De exemplu, împrejurul coloanei din stânga Mormântului se află zece metri pătrați pur armenești în care, astăzi, stau înghesuite de mine două măicuțe îmbrăcate ca doamnele muntence, cu tocă și sfială, alături de un stareț tinerel care am uitat cum se numește și Floricica, cea care leșină mereu în Ziua Luminii, de parcă eu n-aș ști cum se leșină în Marginea Sucevei. Mă-sa îi pune comprese cu apă plată și-i șoptește la ureche cam ce se întâmplă prin jur. Armenii mă trag de urechi cu mâna episcopului care mă mustră de călcarea status quo-ului.
Restul, cei ce n-au avut norocul să se nască greci, armeni, copți sau sirieni, stau de la poarta intrării într-o mare de oameni stăvilită de aceleași grilaje de după care, cu chiu cu vai, scot din mâinile unui soldat israelian de doi metri cubi câte un prieten român, pe care-l împing înăuntru învățându-l să spună „hai em”, „sunt armean”, și învață păsărește, cât ai clipi, șmecherul(!) cu perspicacitatea unuia care de șapte ani bate Ierusalimul muncind la negru.
(Lumina portocalie a calmat publicul. Unii chiar zâmbesc. Prietenul meu, muncitorul la negru, este și el în sală și-mi face disperat cu mâna. Este mulțumit că l-am aminti și că nu am spus nimănui despre motivul întoarcerii sale acasă. Degeaba îl asigursem de caracterul fantastic al acestei scrieri. Ideea de ficțiune nu va îngădui nimănui să creadă că Mosadul îi va fi cerut să se întoarcă în țară unde urma să participe la un flagrant menit să demaște filiera obținerii în mod ilegal a vizelor pentru Israel.
Din păcate nimic din decor nu a mai rămas. Picioarele celor de pe scenă care plecaseră de-a valma, la un alt semn al meu, au distrus tot. Mai sunt doar bucăți de marmură portocalie și câteva ramuri de brad, cioburi și câteva stele de plastic răspândite ici-colo. Cerând scuze publicului prin mișcarea emfatică a reverenței, așa, îmbrăcat în sutană, realizez din ramuri și bucățile de marmură o formă care ar putea aduce a brad de Crăciun. Din păcate mama nu mai are portocale și nu mai pot desăvârși acest act, alienat imprudent, printr-un final logic, care să lege, cumva, începutul cu cele de acum. Îmi împreunez mâinile rostind stins.)
Brazii de Crăciun, erau brazi, nu molizi sau alte făcături din plastic odorizat. Aveau crengile plate și robuste care rezistau sub povara globurilor mult timp după Bobotează. Eu, copilul, îl împodobeam cu globurile de sticlă rămase de la bunici și cu bomboane învelite în staniol colorat, cu artificii chinezești și beteala galbenă.
Nu înțelegeam pe atunci ce înseamnă Nașterea Domnului și asociam sărbătorile de iarnă cu Moș Gerilă și umblatul cu plugușorul sau „uratul”, cu pachetele descoperite prin dulapuri care apăreau într-o dimineață sub brad și mai ales cu portocalele, un fel de revelații, analogii cromatice, ale acelor adevăruri pe care aveam să le trăiesc nu mult mai târziu.

Sfârșitul actului VII