Poezie
Centaura
1 min lectură·
Mediu
Călărea degajată pe umerii mei,
cu ținuta zveltă,
cu mâinile strânse zdravăn pe pulpe,
ușor aplecată înspre zare.
Se uita cu detașare
la cei ce strigau după noi:
Centaura, trece centaura!
... și, din când în când,
ca o amazoană,
ce săgeată în goană,
își scutura languros aura.
Îmi dădea pinteni în căutarea unui loc
unde alte ciudățenii ca și noi,
inorogii,
ar fi fost trăit înainte,
cu mult înainte.
Pe unde treceam lăsam urme adânci
și mirări,
săpam în mare,
în aer,
și în oameni
cărări.
Toate viețuitoarele umede,
zburătoare,
și mirătoare
strigau după noi:
Centaura, trece centaura!
... iar ea, iubitoarea,
ne proteja iubirea cu aura,
îmi mângâia grumazul în căutarea unui loc
în care lumina abia se naște
și în care,
înainte,
cu mult înainte,
alte ciudățenii ca și noi,
inorogii,
ar fi fost văzuți.
Pan
25.03.2003
034985
0
CA