paul blaj

ne vom cunoaște până în iarnă ne vom apropia cât clapele unui pian până la capăt oarecum distincte nimic din ce îmi ești nu va lua din mine nimic din ce îmi ești nu va gândi înaintea

sunt prea tânăr ca să vorbesc despre moarte, dar contez pe ea, ca un falit pe facturile colorate de la întreținere, pun deoparte în fiecare om drag câte un ceas mecanic, și fluid, lansez timpul

cine va ști câte urme sunt pe zăpada din urmă apocaliptica lumină rece ne însoțea în pasul nostru greu și râurile încordate-n munți sub gheața vorbelor aspru strigau perechea

ascult \"când vorbesc corpurile\",DM, azi nu mă interesează părerea nimănui despre orice, ca un țigan fericit, în căruța lui cu un cort colorat, după niște poșircă, cu puradeii vânduți la o

nu mă întreba despre trenuri pierdute vino și stai lângă mine ca un rebus ori ca o haină curată pentru că nu știu ziua în care va ploua violent peste ochii mei stinși nu te speria eu nu pot

în cameră e cald ca într-o piersică ridic ochii și las cartea pe genunchi se deschide firesc altă dimensiune o studiez atent perdeaua prin care intră soarele nu înmugurește dar nu e vina ei,

nu știu. o cafea tare cu puțin lapte ar fi fost cerul meu dar dacă nu se poate ok. lângă librărie e un parc copacii sunt ca niște sticksuri cu susan singurul loc unde putem ajunge ia uite

umbre de primăvară veșmânt al ființei mele amare cu gesturi repezi ploile din înăuntru spre afară ne pătrund doar din ochi mi-am dăruit privirea să fie haină tristă a

pe marginea păstrăvăriei arunca bucățele de covrigi rar uitase că peștii nu sunt porumbei femeie bătrână ca soarele în care impresiile erau liniștite sub sacoul ponosit trase aerul adânc în

singurul om care mai tace se află înspre mine, mulțumit. numără-mi degetele! îi tot spun, nerăbdător să îmi vorbească. ...și el, cu mâinile lui calde, blânde pentru început, îmi

strada, zgomotul îndepărtat al autovehiculelor, încă mirosul de fum al sutienului tău, și eu, horn zilelor mele, când îmi întâmpini ochii ca pe niște polițiști reținuți pentru luare de

poate vom simplifica pianina, culoarea, degetele albe, îmi murmură partitura din tine. tu, luciferica, arcușul tău viu pe strunele nopții... eu sunt instrumentele tale. am să îți

ce poftă de a-mi îngropa fața în nopțile fumurii de pe umerii tăi într-o joacă minoră, nopți în care buzele mele ți-ar fi semiluni peste văi fruntea mea auroră,

cum râde pământul între două morminte când murmură viața ca o vară în ploi adorm căutat de o buză fierbinte cu gust de caisă dezmierdată-n altoi mă pierd între vârste oxigen de

țin floarea strâns în palmă ca o spadă cu vârful ascuțit înspre oricine ar vrea să-ți smulgă doruri bizantine uscate într-o dulce marmeladă buzelor tale ca o serenadă privirilor tacit

un frig în care îmi dezmorțesc veșnicia un prosop pentru geamuri mate nimic peste aerul dinainte de a fi nimic pentru furtunile jocului acesta planeta se desface moale… sul roșu fără să am

nu-mi voi trezi din palme pământul negru, aspru, ești singura câmpie ce mi l-a dăruit dormind cum știe pruncul lumină să primească în somnul cel mai rodnic în somnul ocrotit sunt sigur

când am intrat în supermarket se întuneca am privit încet sus metal ascuțit ora închiderii la subraț aveam jurnalul Oanei Pellea mergeam spre apartament atras magnetic de nordul unei

ți se albise-n păr furtuna sculptai surâsul vieții mele când ascuțită ca minciuna o daltă adormea pe piele te căutam cu ce primisem dar tu râzând mă potriveai înțelegeam că ne lipisem ca

îmi apăreai ca o subtilă reîncarnare a plăcerii cu sânii proaspeți de copilă coaptă în ochii mlădierii ne ascundeam în așteptare fără camelii erai dama nopțile moi cearșafuri clare sub

îi spunea în silă: du-te băi la lumină! și noaptea o urma în lesă. pare-mi-se că era îndrăgostit. (vorba lui Corbu: \"peste coroană se vor găsi destui care să scuipe\") da inteligentule,

feminin creșteai singură o mână singură lipsită de convențiile ulterioare lipsită de nume ce plăcere în tine să nu poți fi nici dreaptă nici stângă nici scriitoare nici

undeva sunt stepe întinse care îmi dau un sentiment de singurătate oamenii caută o țară caldă iar eu sunt de-al lor uneori transpir ca și cum basarabia ar fi moartă mă așez sub stâlpii de