paul blaj

un oraș necunoscut privit noaptea din balconul unui etaj 7 când în liniștea unei țigări intră toți oamenii adormiți de oboseală poate fi o femeie frumoasă uitată demult fără nume și fără

există întuneric de consecințe în care aș vrea să mă simt decedat ca verdele nimic din interiorul meu nu pare să se desprindă cum cojești o piele la primul bronz ridic pe umăr rugăciuni moarte

în seara aia cu tot aerul ăla greu se juca la teatrul mic o piesă nice parcă buzunarul cu pâine nu? da mă! (silviu își aprindea țigara) nu era deci caii de la fereastră ? nu! ok nu rețin prea bine

pe trepte era semiîntuneric femeia fuma în liniște mă uitam pe carte cum se uită un alpinist la stâncă respiram fumul din plămânii ei jarul țigării îi lumina fața din când în când peisaj

când trebuie să taci se deschid secrete pentru care poți muri eu elegant mă privesc în vitrina lor dau jos o scamă aproape duios aleea pe care pășesc îmi spune calcă-mă după cum ziua

iar te închini la umbre, îi spuse nepotul moșneagului cărunt și ireal pe când acesta privea sfinții în ochi și lacrimile îi despărțeau întru asemănare, nepotul venise din Italia, cu ceva euro

gândul trezește vorba din nopțile minore pianul netezește șoapte în încăperi sunt adormite-n anii ce îmi surâd doar ore sub primăveri de fapte zăpezi de mângâieri mă rog să stea înghețul

mi-aș da o mână ca să-ți vindec ochii de buze să-ți lipesc un râs alene m-aș îmbrăca în frunze moldovene genunchii ți i-aș decupa cu rochii ascult cum torci aleator din gene și pierzi un

un straniu dor mă trece ca frunza în aramă țin strâns recunoștința la piept un suvenir al vămilor de gusturi la care nori deshamă cel gând pribeag ca slugă a unui trandafir privesc întors cum

blocurile înghesuite au tandrețea specifică unor gondole alerg spre job printre oameni care nu privesc cerul ci meteo dumnezeiește & ca un pahar dus la buze de un copil retardat în blândețe

pe aici a nins…e puțin frumos multul e ca neaua pentru albatros echilibrul zilei pare o minune care mă adoarme care mă și spune și pe ramuri albe inocențe frânte dintr-o lume care

s-au dus cei în vârstă și au trecut bătrânii printre urși am năpârlit ca o blană apoi m-am întins direct pe zăpadă toate pentru că urmele sunt dar nu mi-e dat să cunosc vânătorul aud multe

iubesc zilele cețoase de toamnă iubesc întrebările femeilor frumoase printre mine se ascund toate ploile deslușite în răspunsuri unde merg…locurile îmi zâmbesc împlinite unde

barbă postumă serile când nu te împodobesc cu timbre stau în pat ca într-o stație în care aștept să vină somnul, o,somnul meu e cel mai ieftin taxime-trist, mâinile-ți bat ritmul

ne întâlnim în satul de candori întinerind un zâmbet te răsfață ne despărțim căci suntem trecători pe chipul tău adoarme o roșeață te urmăresc în stoluri ironii veșmintele cu iz de

când mă îmbăt cu nopți contradictorii visez să nu mă recunoască zorii spumoase-mi torn în vorbe catifele mă fac chenar al gândurilor mele și ascultând cum doarme veșnicia respir încet de

mă gândesc să îmi întorc iar grădinile spre tine clipele din ochi să-ți storc în paharul cu aldine buzele oftatul stâng gâtul cu miros de vie lasă-mă ca să le strâng într-o

în necunoscute forme de cer, atât de galbenă-albă lumina îngheață în mine neauzită crescând printre rădăcini aparente. timid cuprind zvârcolirile norilor în respirație și întind zgribulit

a fi matur înseamnă a iubi o lume generată de candoare și a-i găsi în fiecare zi defectele de zbor îngrozitoare a fi copil înseamnă a grăi o limbă stinsă fraged în splendoare a crește

începe cum vin visele ca mersul femeii musulmane privit în liniște este o zi anonimă sau poate că nu oamenii se uită la televizoare dintr-o obișnuință calmă inofensivă străzile au o liniște

trec prin zile ca prin alaska am blândețea unei sănii plecate în zori departe azi deschid ochii încet somnoros până îmi curge tot întunericul din plămâni inspir adânc orașul s-a aplecat o

îmi așez aftershaveul & stuff lângă cd-urile tale de jazz clasic negrul pantofilor pare fundația viitoarei noastre locuințe prin ANL … sub zile tocite implantai puful păpădiilor suflai

pe malul mării nu aveai cum să locuiești în această zi ancore grele mâinile mele când nisipul ne asuprea dinții laptele din fluxul refluxul acelui estuar liniștit, adormit te visam frumoasă