Poezie
Cineva Îngăduie
...plimbare...
1 min lectură·
Mediu
cineva îngăduie să mă săruți rece strălucitor
ca o pasăre oarbă asfaltul.
am impresia că toată urbea știe
să necăjească trotuarele cu tristețe.
ziua se desenează din frica
de a nu fi memorabilă,
în lume tinerele nasc pruncii de vată,
precum luminile felinarelor, seara, galbenul.
poate nu îi voi revedea niciodată în aceleași haine
pe cei care m-au privit absent azi,
și dacă nu aș cere ajutorul vreunuia
aș părea mai puțin cerșetor decât sunt?
dacă m-aș întinde peste gândurile proprii,
cum cutele într-o pagină mototolită,
ar îngheța pensionarii în costumele din tinerețe,
după cum momentele penibile în memoria noastră.
încă de dimineață, cu primul căscat somnoros,
pe aleile municipiului meu trec mulți oameni,
amintirea - singurul oraș în care m-am născut fără umbră.
033.859
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- paul blaj
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 124
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 19
- Actualizat
Cum sa citezi
paul blaj. “Cineva Îngăduie.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/paul-blaj/poezie/231512/cineva-ingaduieComentarii (3)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
MNUn areal îngăduit de Cineva în ciuda faptului că \"amintirea - singurul oraș în care m-am născut fără umbră\" acolo unde memoriile nu sunt decât niște pasaje neiluminate ale tinereții înghețate în trupurile gândurilor astfel materializate iar oamenii încremenesc în propriul timp până când
\"ziua se desenează din frica
de a nu fi memorabilă\"...
Scenografia spațiului agățat de meandrele unui timp afectat tristeților își declină iluzoriu actorii cotidianului, ei înșiși neînțeleși atâta vreme cât
\"cineva îngăduie să mă săruți rece strălucitor
ca o pasăre oarbă asfaltul\"
Un poem în care urbea înghite propriile umori iar dragostea nu e decât o pagină mototolită a tuturor incertitudinilor risipite prin adăposturile anonime de beton...
Paul Blaj - acest Bacovia postmodernist al refuzului globalizării sentimentelor...
\"ziua se desenează din frica
de a nu fi memorabilă\"...
Scenografia spațiului agățat de meandrele unui timp afectat tristeților își declină iluzoriu actorii cotidianului, ei înșiși neînțeleși atâta vreme cât
\"cineva îngăduie să mă săruți rece strălucitor
ca o pasăre oarbă asfaltul\"
Un poem în care urbea înghite propriile umori iar dragostea nu e decât o pagină mototolită a tuturor incertitudinilor risipite prin adăposturile anonime de beton...
Paul Blaj - acest Bacovia postmodernist al refuzului globalizării sentimentelor...
0
am citit cu placere poemul