Paul Alexandrescu

Visez doar ramuri de măslin Ce tremură încet în vânt Dezmierdând cerul senin Al pământului veșmânt Și dorm adânc lângă izvor Iar soarele râde

Cand noaptea-ngenucheaza viata Fantome vii se pierd in intuneric In straniul crud domneste ceata Moment bizar, totusi feeric. In peisajul innegrit de fum Se-aud gemete in nestire Chin,

Ce-a mai ramas din acei oameni simpli Ce fericeau natura cu-al lor vesel cant? Raspunsul este insa foarte crunt: Pamant! Mai e ceva din ale mandre case Spre

Sunt o umbră Iar viața mea este cenușa unei amintiri ( februarie 2004 )

Stau singur și plâng în palme Pe un covor de frunze moarte Îmi amintesc visuri deșarte Și vremurile mult mai calme Căci sunt tot mai zbuciumat Privind frunzele uscate Văd cum pe

Oare de ce, bătrân perfid Mă faci să cred că viețuiesc Când universu-i doar un vid De care nu mă dezlipesc? De ce nu pot și eu gândi Nălucă dintr-un vis grotesc Să pot începe și sfârși Așa

Viața e un fir de stuf Cu rădăcina veșnic ce-ncearcă să se prindă De un pământ mâlos Rău și ticălos Ca vântul netrebnic ce șuieră ca un prost Fără rost. Și-i tânăr, singur și firav Limitat

Imi aduc si-acum aminte Cand stateam singur la geam Contemplam natura moarta Si la moarte cugetam Cateodata simteam teama Ca viata mi se va sfarsi Si ma-ntrebam mereu in gand Sa inteleg, voi

E cel mai simplu proces Il gasesti in orice carte Unii ii mai spun deces Popular ii zicem moarte Pe unii ii inspaimanta Pe altii ii linistesc Poate ca e o izbanda Poate e ceva grotesc Si

Sunt un prizonier în propria mea lume Și mi-e din ce în ce mai greu să evadez M-am săturat să aud mereu aceleași glume Și mai mult ca oricând azi vreau să delirez Căci totul pare mai anost ca

Cândva credeam că viața e eternă Nu mă gândeam că aș putea să mor Pană când ea a pus capul pe pernă De-atunci îmi e din ce în ce mai dor Și-am inteles că nu-s nemuritor Poate că sunt mai trist