Poezii

Viața e un fir de stuf Cu rădăcina veșnic ce-ncearcă să se prindă De un pământ mâlos Rău și ticălos Ca vântul netrebnic ce șuieră ca un prost Fără rost. Și-i tânăr, singur și firav Limitat

Eu sunt poetul ce soarbe stihul din amar, misterul il transform in haos, si sublimul in precar. Iar viata mea devine haos, fara sa-nteleg macar materie uitata-n huma devin al mortii

Eu cateodata stau singur la geam Si-ncerc sa-mi amintesc ceva de mult uitat Ce se-ntampla atunci? Unde eram? Tot pare undeva-ntr-un loc indepartat Oare asa ne e noua sortit Sa stim putine din

Nu stiu nimic, si totusi parc-am mai vazut Acea cladire seculara, ce se impune pe un deal Nu cred ca-n patima uitarii am cazut Cu toate astea nu mai stiu ce e real Noaptea in somn un chip bizar

De ce traim pe-aceasta lume Fara sa fim constienti Ca denigram al nostru nume Ca nu suntem deloc atenti Sa fim decenti? De ce nu incercam macar Sa nu mai fim niste golani In acest mediu

Sunt o stafie Un mort ce inca mai respira Si nici macar nu ma mai mira Ca m-am visat o pata vie Si se facea ca vietuiesc Intr-o lume de cosmar Inclinata spre banal Asteptam

E cel mai simplu proces Il gasesti in orice carte Unii ii mai spun deces Popular ii zicem moarte Pe unii ii inspaimanta Pe altii ii linistesc Poate ca e o izbanda Poate e ceva grotesc Si

Imi aduc si-acum aminte Cand stateam singur la geam Contemplam natura moarta Si la moarte cugetam Cateodata simteam teama Ca viata mi se va sfarsi Si ma-ntrebam mereu in gand Sa inteleg, voi

Oare de ce, bătrân perfid Mă faci să cred că viețuiesc Când universu-i doar un vid De care nu mă dezlipesc? De ce nu pot și eu gândi Nălucă dintr-un vis grotesc Să pot începe și sfârși Așa

Stau singur și plâng în palme Pe un covor de frunze moarte Îmi amintesc visuri deșarte Și vremurile mult mai calme Căci sunt tot mai zbuciumat Privind frunzele uscate Văd cum pe

Sunt o umbră Iar viața mea este cenușa unei amintiri ( februarie 2004 )

Gandul alene mi se-ndreapta Spre o ciudata intamplare Intaia ei intruchipare A mea pe vesnicie fapta Din care n-am nici o scapare Era odata pe-nserate Eu imi purtam gandul prin abis Creand

Ce-a mai ramas din acei oameni simpli Ce fericeau natura cu-al lor vesel cant? Raspunsul este insa foarte crunt: Pamant! Mai e ceva din ale mandre case Spre

Privind pe geam natura ma-nspaimanta Tinut arid fara de dulce viata Se-nfatiseaza-n mintea mea cea crunta Un aspru gol adanc fara verdeata

E noapte Viata e stapanita de-un aspru intuneric Doar soapte Se aud de-a lungul cadrului feeric Un zvon timid al falnicelor fapte Un vers Cuvinte care insa-nseamna multe Intregul univers Cu

Cand noaptea-ngenucheaza viata Fantome vii se pierd in intuneric In straniul crud domneste ceata Moment bizar, totusi feeric. In peisajul innegrit de fum Se-aud gemete in nestire Chin,

Visez doar ramuri de măslin Ce tremură încet în vânt Dezmierdând cerul senin Al pământului veșmânt Și dorm adânc lângă izvor Iar soarele râde

Văd oamenii cum se înclină spre banal Și se pierd ușor într-o viață monotonă Iar eu nu mai suport plictisul infernal Ce năpădește-ncet o inimă afonă Aud cum haosul mă controlează Și nu-nțeleg

Cândva credeam că viața e eternă Nu mă gândeam că aș putea să mor Pană când ea a pus capul pe pernă De-atunci îmi e din ce în ce mai dor Și-am inteles că nu-s nemuritor Poate că sunt mai trist

Sunt un prizonier în propria mea lume Și mi-e din ce în ce mai greu să evadez M-am săturat să aud mereu aceleași glume Și mai mult ca oricând azi vreau să delirez Căci totul pare mai anost ca