Mă simt de plumb,
Căutând rute noi, Columb...
Floare albastră, floare albastră,
Unde-i poezia noastră?
Distrus-am lacustra, în adâncuri acum
Fiare vechi e mașina, că prea mult vrum.
Când văd
Îți amintești, vorbeam cu orele?
N-am mai vorbit cu lunile...
Și mintea-mi e apăsată
De faptul că te-am lăsat întristată
Și-am plecat după vise
Iartă-mă că ți-am rupt biletul din culise,
Dar în
Peste oraș se lasă un amurg tomnatic
Peisajul mă face inert, sunt static
Îl admir cu același zâmbet trist, antic
Moartea naturii, amară toamnă, mi-te-a făcut un anotimp antipatic.
De pe pod
Admir soarele cum răsare, înc-o noapte nedormită
Îi simt tandrețea din raze
Inima-n mine s-agită,
O calmez cu fraze...
Și simt venele cum deodată pulsează
Ochii-mi deschiși, mintea-mi
Îmi caut lumina în negura nopții,
Zbor prin cosmos rămas în voia sorții,
Că am cunoscut dulcele morții
Și amarul reînvierii,
Că sunt un demon ascuns sub un adept al tăcerii.
Supradoză
Suntem un unison de minți demente
Ce trăiesc cu impresia unei vieți independente,
Predestinați la o autodistrugere morbidă
Mintea,cu întrebări îndopată,de răspunsuri avidă.
Suntem simple
Cu lacrimi în pupile
N-am dormit de vreo trei zile,
Da cuvinte cu miile
Mă țin în viață mumiile.
Și simt nevoia de-o plimbare
N-am plecat de lânga foi,cred c-am prins și rădăcini,
Dar gonesc
Eu sunt păcat
Alăturea-ți doar împăcat,
Dar tu ești viață,
Deși am o inimă de gheață
Sunt căzut în a frumuseții-ți mreajă,
M-ai vrăjit într-un moment lipsit de strajă,
Mi-ai vandalizat
Am renăscut din cenușa unui foc nestins,
C-un dinte de cobră între degete,ce înlăuntrul sufletului l-am împins,
Iar veninul ce se contopește cu plasma din propriu-mi sânge,
Sentimentele-mi
PA