Ovidiu Platon

Mă fut cu gândurile mele,
le deschid coapsele ca pe-o rană veche,
și sângele curge negru, fierbinte,
pe creierul meu stors de sensuri. Am sânul gurii plin de blesteme,
le scuip în oglindă și mă

Am bătut, am bătut... am bătut... ai auzit am bătuuut... Am băut libertatea afară din oameni, am bătut bunul simț în tine, da' de ce tot zâmbești atât? Într-un colț uitat de lume, unde cerul se

Strada se agită sub tălpile mele, un furnicar de umbre care vorbesc o limbă necunoscută. Fiecare silabă e o enigmă, un sunet ce ricoșează în mintea mea ca o piatră aruncată în lac. Cuvintele lor îmi

Nu sunt un zeu al aplauzelor furtunoase sau al luminii orbitoare. Al meu este un tărâm al șoaptelor și umbrelor. Nu calc pe holuri aurite, ci pe poteci încărcate de praf, unde picioarele rar pășesc.

Ești tu, entitatea mică care adoră insulele, soarele, o manifestare a naturii în cea mai pură formă. Eu sunt acel om rătăcit în labirintul timpului, iubitor de ploaie și turțuri, mereu cu un pas în

Căutător în timp, în viscolul-și freamăt, Pe drumul către pântecul vulpii mă îndrept. De unde nu e zgomot, doar pace și soare, Un loc unde tăcerea e îmbrățișare. Acolo, în ascuns, lumea e o

În noaptea plină de mister, Sufletele se-ntâlnesc în vis, Să-ți spun iubirea ce-o trăiesc, Vreau să te iubesc, să te nădesc. Când luna stă să ne privească, În serile reci de pribegie, În umbrele de

Chiar dacă plâng, vocea-mi-e-ncă mută, Misterul meu se pierde-n versuri, se clatină. Să atingi lacrimile mele cu mâinile-ți, Dar nu cățăra cuvintele-mi pierdute-n ele. Frumusetea cântecelor-mi

Bună dimineața, zâmbet nou, Făptură onduită, femeie mult dorită, Ești flacăra ce-mi arde trupul Și-mi încălzești inima-n frică amorțită. Te privesc în oglindă dimineața, Cu ochii încă plini de somn

Aceste cicatrici, Tânjesc după mângâiere, Vis îndepărtat. Legăm destine, Ignorând stelele, sus, Doar noi doi în drum. Deschide-ți inima, Mărturisește-ți iubirea, Sinele nostru-unul. Fugi din visul

Lumea se rotește încă o zi, În timp ce dragostea pe pământ stă încremenită, Chiar dacă noaptea cade devreme, nu-ți fie teamă, Ea va rămâne întotdeauna cu tine. Știi că trebuie să plec, Drumurile

Tu erai pentru mine lacrimile anilor Eu eram pentru tine străin pe drumuri Cine s-a uscat mai mult între noi acum În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă Cu mâinile tale prin tinerețea

Ți-am spus să conduci, sunt bat de tine În vinul care curge prin vinele mele Lasă-l, ai spus să apăsăm pe accelerație În fuga noastră spre necunoscut Acest tern e frumos, i-am îndrăgit numele În

Lumea se învârte încă o zi Dragostea ne ține pe pământ Chiar dacă noaptea vine devreme, nu-ți fie teamă Cât timp ea rămâne cu tine Știi că trebuie să plec. Drumurile se întind în fața mea Fie ca

Actul 1: Scena 1: Scena este amplasată într-un decor romantic, cu lumini blânde și lumânări. Bărbatul și femeia stau împreună, ținându-se de mână și vorbind despre dragostea pe care și-o poartă unul

Actul 1: Scena 1: Personajul este prezentat, are un ochi pictat pe frunte, iar noi îl vedem singur în camera sa, pierdut și suferind. Se luptă să se împace cu greșelile din trecut și cu răul pe care

Duc ceva greu, vreau să duc ceva nou, Dar cum să-mi dau seama ce e nou, atunci când tot ce fac e să car o povară grea? Visez să fiu ca Mircea Eliade, să călătoresc prin timp și spațiu, Dar, de unde