ovidiu cristian dinica

cred că o să vină ploaia i-am spus să-i aud cuvintele probabil mi-a răspuns cu fața acoperită de umbre am întins mâna norilor dintr-un colț al cerului pasărea a țipat scurt ora unu a

la capătul nopții stă spânzurat cântecul cocoșilor miezul de humă moare la ivirea zorilor

creierul în trepidația gândului absoarbe fiecare atom de oxigen însetat iluziile întrețin arderi cobor în coșmarul din stradă răcnete niveluri ridicate ale emoției mintea

după amiezile în care poți scăpa de teamă sunt cele în care-ți antrenezi gândurile să sară peste ștacheta fixată cât mai sus aproape de cer, poetul se împlineste în

gândul alb asemeni unei păsări ridică aripile cerul colorat de inimi marea respinge epave la țărmul scoicilor moarte soarele triumfător ascunde umbrele în suflet

mușcă din măr într-un timp rănit scapă semințele întrebări în ocean cerul îl ispitește cu taine împrumută zâmbetul soarelui în joacă clădește dimineți la șotron aruncă nopțile

din cetate nu au rămas decât zidurile, pictorii de ocazie scriu lozinci ca și cum și-ar lua doza de narcotice, la umbră chiriașii aleargă după o gură de aer, înnoadă nevoi de la o lună la

soarele pe albastrul cerului năruie catedrale zidite plăpând din cenușa cuvintelor îngerii prezenți la spânzurătoarea orelor primesc iertare ochii mamelor

poetul rătăcit între manuscrise acoperite cu litere din alfabetul alcătuit dintr-un alt alfabet al unei limbii cunoscute doar lui respiră neliniștea nu-l învinge timpul simte

pe treptele înserării se așează timpul cântec de pasăre în inimă adăpost blând pentru pleoape din înaltul fierbinte se retrag apele sub pretextul topirii abstracte ard

soarele năruie catedrale zidite din cenușa cuvintelor îngerii prezenți la spânzurătoarea orelor primesc iertare din ochii mamelor ce clădesc cu lacrimi încăperi pruncului absent

poezia însumează păcatul primar sub mulțimea fețelor aruncate criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții vinovați că au născut cu o

să asculți Eminescu în liniște este ca și cum te-ai închina poeziei ca într-o rugăciune de seară repetată insistând pe cuvinte, ele să devină parte din trupul tău în comuniune cu

scriem pe îndelete în amfiteatre lunare poemul învesmântat în arca ritmului viu cu noaptea pătimași locuim în cerul nins să contopim în poeme lumina scriem și ustensilele ne devin

cel din fața mea mi-a cerut să-i citesc fuga în umbră copacilor să-i ating inima cu mâna să-i pun creier pane în colțul mesei pentru combustia stelelor albastre de la tropice