ovidiu cristian dinica

din cetate nu au rămas decât zidurile, pictorii de ocazie scriu lozinci ca și cum și-ar lua doza de narcotice, la umbră chiriașii aleargă după o gură de aer, înnoadă nevoi de la o lună la

soarele pe albastrul cerului năruie catedrale zidite plăpând din cenușa cuvintelor îngerii prezenți la spânzurătoarea orelor primesc iertare ochii mamelor

poetul rătăcit între manuscrise acoperite cu litere din alfabetul alcătuit dintr-un alt alfabet al unei limbii cunoscute doar lui respiră neliniștea nu-l învinge timpul simte

pe treptele înserării se așează timpul cântec de pasăre în inimă adăpost blând pentru pleoape din înaltul fierbinte se retrag apele sub pretextul topirii abstracte ard

soarele năruie catedrale zidite din cenușa cuvintelor îngerii prezenți la spânzurătoarea orelor primesc iertare din ochii mamelor ce clădesc cu lacrimi încăperi pruncului absent

poezia însumează păcatul primar sub mulțimea fețelor aruncate criticilor amatori de frumuseți selenare cu epopei mărețe sub falanga iernilor sanctificând poeții vinovați că au născut cu o

să asculți Eminescu în liniște este ca și cum te-ai închina poeziei ca într-o rugăciune de seară repetată insistând pe cuvinte, ele să devină parte din trupul tău în comuniune cu

scriem pe îndelete în amfiteatre lunare poemul învesmântat în arca ritmului viu cu noaptea pătimași locuim în cerul nins să contopim în poeme lumina scriem și ustensilele ne devin

cel din fața mea mi-a cerut să-i citesc fuga în umbră copacilor să-i ating inima cu mâna să-i pun creier pane în colțul mesei pentru combustia stelelor albastre de la tropice

la primele ore orașul se deschide ca o umbrelă marea de oameni ia cu asalt malurile abrupte ale realității rup în rondul cu flori mugurii înveșmântați în tăcere izgoniți de

șarpele verde din mânecă soarbe apusul de soare cu îngâmfarea unui șoarece intrat misterios în aerul cald al camerei petale otrăvite de plecarea ta mor

deseori îmi pierd încălțările uit de vulturii ce se ascund în inimă toamna îmi colorează fruntea cu riduri trupul biciuit de neîncredere ascunde minciuna pentru vremea ce mă

descinși cu cerul ploilor de primăvară au descălecat să întemeieze patria loc luminat să lase celor ce i-au urmat, în piatră și-n lemn au crestat de veacuri drum credinței, nu au ridicat