ovidiu cristian dinica

nu-ți face griji moartea nu vine nicicând singură are veșnicia de partea sa timpul pliat pe obrazul uscat al neființei sufletul în univers fură eternitatea

ca un făcător de pace coborâtor din stele trec strada cu zâmbetul schimbat în uitare, memorii incandescente mă apasă în spitalul ce arde sub tălpi, văd ceața cum patinează pe

calul privește lumea cu nările aburinde la poala cerului paște liniștit într-un crâng cu viță de vie nemărginit cerul se ascunde în ochii săi albaștri pentru cal a paște este o atitudine

se făcea că ele cuvintele se terminau înainte de a fi scrise populau spațiul dintre maxilare spre a fi pronunțate cu temperatura scrisului pe filele cerului supus nopții ghintuite înaintam

privești înserarea în oglindă cu sârguința celei ucise în somn de pasărea fără zbor cu inima sa lângă urechea vântului așteptând nașterea în cuvânt a verilor fericite în care

în singurătate aștepți să-ți vină inspirația această divă juvenilă umblă dracu știe pe unde gură cască, tu o chemi la masă de de parcă ai fi tac-su, ea cu emfază îți râde în

în rol ca într-un balans picioarele urcă neliniștea pe tavanul zugrăvit cu așteptare, ochii aleargă în tinda cuprinsă de flacăra gândului, cuvintele mă răscolesc, prezent măsor timpul ce-mi

A fi în ninsoare temei pentru flori a fi rânduit cuvintelor pretutindeni sa respiri cu nesaț ca și cum te-ai răzvrăti împotriva aerului ce te înconjoară cu iarba fiarelor să locuiești

timpul toamnei singurătatea sugrumă

Dumnezeu a făcut lumea în șase zile în cea de-a șaptea s-a odihnit poetul a sădit stele pe cer să încălzească inimi în noapte cu visul nașterii din poemul scris pe pleoapele dimineții

Doamne zarea este gândul tău albastru înălțat din iubire o cupolă de biserică răstignită între patimile primăverii cu tine renaște iarba copacii păsările iertarea ne iubești cu toate culorile

strâng săgețile lunii din apa fântânilor peste aerul rănit de lăsatul zorilor în cumpătul dimineții liniștea se așterne în insomnia cerului odihnit de nesomn citesc în

În orașul cu stânci cerul se iveste din hârtie Seara pe plaja mirosind a alge pescărușii aduc la țărm poeme regăsite în care metaforele asemeni cântecului unei sirene sunt ecou

Cristos s-a retras în umbra lumânărilor să taie bilete de acces insomniilor, în tăcere între speranțe și regrete la malul mării farurile s-au stins, valurile au continuat să bată în pereții