ovidiu cristian dinica

În biserici icoanele plâng, preoții slăvesc împărăția și pe preasfințitul vameș al timpurilor ca și când intersecții periculoase s-ar strânge în jurul grădinii. Fără liniste oamenii uită

Zidurile se ridicau masive de-o parte și de alta a străzii, închizând-o într-o cetate tăcută, fără început și fără sfârșit. Le simțeam dominând spațiul, înălțate parcă până la cer, opace și

O zi lungă Apelurile telefonice au fost inutile. După câteva sunete anoste, telefonul primea ton de ocupat. Asta l-a determinat să se deplaseze repede de la masa de scris spre locuința mamei

tata nu a știut să râdă micile grimase făcute cu ușurință îi arcuiau sprâncenele într-un zâmbet întârziat cuvintele îl locuiau cu răbdare uitînd de lacrimile ce-i colorau ochii cu

în orașul viu sunt curse canine între linii de tren care duc spre halta din cer sunt iubiri de agrement pierdu-te în parcări inima orașului este un sens giratoriu asaltat de iubiri

Când tai un copac lași piatra să vorbească, lași veșnicia să se deschidă morții ca timpul clădit pe piatră să asculte la uși destăinuirea luminii zugrăvită cu fum, neliniștea zborului

Ca și când te-ai putea tocmi te lași convins de soare că norii i-au luat locul, chiar și norii au umbră suverană, strada este goală la mijlocul săptămânii, îți este dor de forfotă nu vezi

Ilie era un om dârz. Bolovănos, cu mâini crăpate de muncă și o privire tăioasă, vorbea puțin și apăsat. Nu-i plăceau vorbele goale, nici oamenii care le rostesc. Era aspru, dar nu rău. Se izolase

pereții galbeni din camera mea sunt plini cu ochii peștilor cuprinsi în amurgul verde de lacrima uitată a tăcerii din care chipul rămas tânăr al tatei apare așteptând, ora exactă când

Era o de lucru perfectă pentru contemplat nori, verificat frunți în oglindă și eventual... evadat în natură. Așa m-am trezit într-o mașină condusă de un individ cu privire de poet și puls de

Noaptea își etala stelele ca pe trofee, iar luna își arunca săgețile în râul ce învecina drumul, ca și cum ar fi dorit să măsoare distanțele. Tușind, precum un bolnav ce suferă de plămâni, mașina

Noaptea își etala stelele ca pe trofee, iar luna își arunca săgețile în râul ce învecina drumul, ca și cum ar fi dorit să măsoare distanțele. Tușind, precum un bolnav ce suferă de plămâni, mașina