ovidiu cristian dinica

de la o reuniune mondenă te poți alege cu dureri de cap și o viziune depășită a relațiilor sociale în rama unor plictisitoare conversații, măști multe, multe măști, dedesubturi orbitează

strada surâde sub globurile sparte, traiectorii ciudate țin prizonieră odiseea, urbea urmărește cu interes peripeții monotone seriale mondene, zidurile susțin trupuri supuse ce au renunțat la

s-ar putea să vă par nechibzuit dar vă iubesc, nu mă sperie moartea, fie ea și provocată singurul lucru care mă neliniștește este veșnicia asupra căreia nimeni nu se poate însă pronunța, o

ca la o defilare încolonați aruncăm pașii, trecem de statui și întoarcem capul cu ochii la steagul spart salutăm cerul și cântăm doamne să ne ierți, niște naivi,scuipăm semințe, câteva

a scrie despre pădure când ești asemenea vântului este ca și cum ai invoca ploaia la o moară secată dai viață gândurilor împleticit în ignoranță, pretenții egoiste îți colorează

ca om privea țara de la înalțimea aspirațiilor sale, dorea o lume în care să locuim cu toții, crezul său puternic clădea zorile țării unite cu legi clare să dea curs nou vieții, să fie

chipul ei nu are nimic strălucitor, doar ochii neprețuit dar asemeni focului, este grăbită prea grăbită pentru a fi înțeleasă, nimic care să trădeze armonia trupului său, sânii precum

să asculți Eminescu în liniște este ca și cum te-ai închina poeziei ca într-o rugăciune de seară repetată insistând pe cuvinte, ele să devină parte din trupul tău în comuniune cu

galeria cu portrete a orașului s-a deschis în Decembrie, petele de sânge au fost șterse, vizitatorii chemați din protipendadă au privit, au zâmbit, au votat, între ei bucuroși că mâinile

tata nu cuteza să se desprindă din visul comunist, aripi imense de fluture i se întindeau gata să-i înalțe spiritul ca într-o galerie cu tablouri false dintr-o duminică ruginită de

cărțile au timpul lor, îl caut cu fiecare rând cu fiecare vers imaginat sau citit, aștept cu nerăbdare orele întârziate ale amiezii, când plopii își pierd umbra în ei copilul din mine își

odată ce strada te-a acaparat vei fi ca un trubadur ce află că nimic nu este gratuit, vei fi prevenit asupra îmbrățișărilor de joasă frecvență, cu fiecare pas te vei maturiza, desprins din mâna

în singurătate aștepți să-ți vină inspirația această divă juvenilă umblă dracu știe pe unde gură cască, tu o chemi la masă de de parcă ai fi tac-su, ea cu emfază îți râde în

ploaia m-a agasat întreaga zi, m-am ascuns din calea ei chiar i-am ocolit bălțile, totuși cu o răutate de copil răsfățat m-a încolțit, nu am avut încotro "ho parsivo dă-te la o parte nu-ți

mama ascunde cuvintele în spatele gândurilor, ele se încaieră,aleargă, sfâșie ca niște fiare flămânde, pe care le prinde și le tunde din lâna lor împletește ciorapi fiului ce o vizitează din

vorbesc cu pereții zugrăviți de tăcere ca și cum un pictor trist i-a acoperit neinspirat în culorile amiezii, cerul acaparat de păsări lasă copacii cu ramurile pregătite să-mi agăț

banca flămândă deschide ușa programării neurolingvistice, se filmează distracția, preotul orașului hotărât să marcheze momentul vine cu tămâia, în scenă actorii fac saună oferă sandviciuri

cu panerul nopții în mâna dreaptă cu cel al zilei în stânga cutreier temerar timpul de-a lungul orelor ca și când o nouă desțelenire s-ar săvârși zilnic, martor sunt chiar cavaler de

între pat și cer singurătatea își face de cap, monotonia, frigul ard, imaginea familiilor fericite dispare locatarii din apartamentele înghesuite ca într-o imensă nucă caută intimitatea

în spatele gării ca o majusculă albă biserica ascultă tăcută, frunzele toamnei copertină lungă și deasă o înconjoară, are acoperișul roșu ca un sânge prelins, deschisă îngerilor veghează în

legat la ochi cu mâinile tale te văd cum te apleci peste fruntea mea să-ți simt singurătatea, alungă din mine gândurile fără de sfârșit cu straiul tău cernit, moarte tu esti