ovidiu cristian dinica

galeria cu portrete a orașului s-a deschis în Decembrie, petele de sânge au fost șterse, vizitatorii chemați din protipendadă au privit, au zâmbit, au votat, între ei bucuroși că mâinile

tata nu cuteza să se desprindă din visul comunist, aripi imense de fluture i se întindeau gata să-i înalțe spiritul ca într-o galerie cu tablouri false dintr-o duminică ruginită de

cărțile au timpul lor, îl caut cu fiecare rând cu fiecare vers imaginat sau citit, aștept cu nerăbdare orele întârziate ale amiezii, când plopii își pierd umbra în ei copilul din mine își

odată ce strada te-a acaparat vei fi ca un trubadur ce află că nimic nu este gratuit, vei fi prevenit asupra îmbrățișărilor de joasă frecvență, cu fiecare pas te vei maturiza, desprins din mâna

în singurătate aștepți să-ți vină inspirația această divă juvenilă umblă dracu știe pe unde gură cască, tu o chemi la masă de de parcă ai fi tac-su, ea cu emfază îți râde în

ploaia m-a agasat întreaga zi, m-am ascuns din calea ei chiar i-am ocolit bălțile, totuși cu o răutate de copil răsfățat m-a încolțit, nu am avut încotro "ho parsivo dă-te la o parte nu-ți

mama ascunde cuvintele în spatele gândurilor, ele se încaieră,aleargă, sfâșie ca niște fiare flămânde, pe care le prinde și le tunde din lâna lor împletește ciorapi fiului ce o vizitează din

vorbesc cu pereții zugrăviți de tăcere ca și cum un pictor trist i-a acoperit neinspirat în culorile amiezii, cerul acaparat de păsări lasă copacii cu ramurile pregătite să-mi agăț

banca flămândă deschide ușa programării neurolingvistice, se filmează distracția, preotul orașului hotărât să marcheze momentul vine cu tămâia, în scenă actorii fac saună oferă sandviciuri

cu panerul nopții în mâna dreaptă cu cel al zilei în stânga cutreier temerar timpul de-a lungul orelor ca și când o nouă desțelenire s-ar săvârși zilnic, martor sunt chiar cavaler de

între pat și cer singurătatea își face de cap, monotonia, frigul ard, imaginea familiilor fericite dispare locatarii din apartamentele înghesuite ca într-o imensă nucă caută intimitatea

în spatele gării ca o majusculă albă biserica ascultă tăcută, frunzele toamnei copertină lungă și deasă o înconjoară, are acoperișul roșu ca un sânge prelins, deschisă îngerilor veghează în

legat la ochi cu mâinile tale te văd cum te apleci peste fruntea mea să-ți simt singurătatea, alungă din mine gândurile fără de sfârșit cu straiul tău cernit, moarte tu esti

în după-amiezi singurătatea este asemeni mersului în ralanti al motorului în care se pierd ambiții de campion, drumurile laureatului asemeni viselor împlinite sunt elogiate, cu siguranța

la nunta albastră sunt strigat după numele de botez, urc scara la capătul căreia îngerul mă așteaptă, sunt asemeni unei păsări cu aripile strânse mă sperie arhitectura stranie a valurilor

ne-am certat, cuvintele și-au pierdut elasticitatea, ca să scriu despre noi,despre orice, despre naiba să ne ia deschid larg ochii, graba ne împinge să înghesuim iubirea într-un con de

adevărul nu se află ușor se ascunde în nopțiile cu insomnii, când te întâlnești cu stăpânul ierbii el nebărbierit, în grădina unde roua se adună cu gândul tu ești așa cum el te

dimensiunea timpului ascute voința de libertate de a ne recupera propria persoană dintre limitele existenței, de a ne recunoaște în ființa supusă iluziei, ea decupează din aer vertebre

întinsă ca o cămașă pe culme gara respiră în singurătate, trenul este pregătit să treacă peste ape asemeni privirii ce ignoră clipa,în stații poți întâlni bolnavii din tranșeele

ochiul deschis deasupra mării caută singurătatea, în valuri sărate oamenii devin măsura unui timp vitreg ei cred că stiu drumul, visul ruinat îi arde mai mult decât cuvintele lăsate la vamă,