Poezie
clipa miresei
1 min lectură·
Mediu
în rochia de mireasă aduni toate zăpezile anilor
topite sau nu păstrează puritatea copilăriei între falduri și cute
între sânii pe care urmează să-i dăruiești pentru viețile care îți vor urma
se zice că e bine să calci pantoful celui care te-a prins în inel
în semn de supunere
câteodată acesta este unul de resemnare
trebuie să împarți gândurile zâmbetul sângele trupul
de parcă ai fi anafură dumnezeiască
libertatea se înjumătățește
timpul se divide și el în cuminecături
ești om doar dacă dăruiești
trena poartă cu ea trecutul
voalat brodat și transparent
câteva flori imaculate pe șuvițe devin coroana de gheață a unei regine de-o zi
pâinea cea de toate zilele se frânge deasupra capului și se aruncă spre cele patru zări în timp ce
se joacă bradul se aruncă apele din găleata cu monede pentru zile zăngănitoare
metalul cică aduce noroc
chiuie petrecăreții se golesc oalele
sar la joc unii la bătaie alții
totul e de împărțit pe lume
totul e de strigat de arătat de răbufnit de învins sau de cedat
sunt doar treceri bizare
legăminte care se rod
ursitori
ninge cumplit dintr-un cer bătrân
prăpastia e îmbrăcată în rochie de mireasă
0210
0
of, câte simboluri în ea, câtă lumină poartă!
M-am regăsit aici, între faldurile poeziei, ca într-o poveste romanțată a multora dintre noi, cele care am fost cândva mirese cu sufletele pline de speranță. Îmi place, foarte mult îmi place!
Poate aș modifica puțin aici:
”... te-a prins în inel
a supunere
câteodată a resemnare”
Ultimele două versuri le repet aici pentru că îmi par magistrale:
”ninge cumplit dintr-un cer bătrân
prăpastia e îmbrăcată în rochie de mireasă”
Minunat!