Oancea Sorin

Sunt câteva expresii repetitive gen "stăteam pe loc, nemișcat" care ar putea fi periate. Asemeni finalul primei strofe.
enigmă persoanei a două imaginară sau aievea accentuează eul, mărturisitor, incapabil de orientare. Noi devine o cifră nu o sumă de părți și eul o piesă de puzzle. Aș citi-o lângă o cafea cu rom, mult rom, într-o cameră sărăcăcioasă și curăță, cu lumină molcomă și aer proaspăt.

1.mrosul
2.poezie motivațională. sinteza între starea din prima strofă și frica de foaie albă seamănă cu un melc spre cochilie digerând tot ce a putut lua în cămăruță lui spiralată

Suavă, mi se pare soresciană, dragoste matură, narativă, cuvinte vorbite frumos, dar de ce în dragoste apare Ernest?
reperele sunt clar din spațiul rural american.
În toate cele trei părți ale poemului
nunta, căsnicia, finalul, există catifeaua vorbei croite.

Domnule vă știu stilul dar aici versul ambiguizat și excesele formale lingvistice au migrat în lehamite. Nu mă oripilează dar deplasarea discursului în accente de neologism cu arhaic și regional e ca un pilaf apos cu ulei. Liric însă mă convingeți altfel textul ar rămâne doar formă.

grăuntele fără nisip, față fără fețe.
Mesaje în braille pe sticla ochiului e
însă cel mai promițător.
Poate că lex e acum dura dar va evolua în pax.
Frumos, proaspăt, convingător.

Bradul și pădurea parcă devin stâlp și sanctuar. Alegoria mi-a ajuns la suflet. Distanța biserică pădure produce o minimă antiteză deoarece sacralitatea fundamentală e cam în toate. Discursul natural și despre natural aprinde grija de viață, bradul dumneavoastră simbolizând prietenul tăcut și viu care te alină la nevoie.
O poezie de stare cu elemente de neopăgânism deși ați strecurat o ieșire spre creștinism.

”viu dat morții fără de noroc și fără de muză” se ivește ca un cui în scîndură
dar mi se pare fatalist. cam greu cu paradoxul pe scurt e tensiune vitală descompusă în vectori. interesant.

”sau cu google/am intrat în oglindă/lichefiată confuză” caut versurile astea de mult timp. se tot scriu se tot încearcă dar aici sunt evidente, formă de maestru
începutul ”da desigur am uitat/am uitat să-ți scriu/știam că te găsesc aici/imediat/lîngă bărbie” e sugestiv pentru demonul rău dar la dumneavoastră e de fapt locul inimii, greu pasaj, un evantai de simboluri pentru simpla expresie mi-am adus aminte de tine inima mea unde inima e metonimie pentru dragoste sau sine.
discursul e ca mersul pe vîrful degetelor printre emoții de părăsire/regăsire.
omisiunea apare întîrziere în cele din urmă.

un poem de eu scindat. paranoic, dezarticulat, dezumanizant
mi-a plăcut tensiunea pe care o controlați.
metafore curajoase și impresia de năpastă
aluziv dar cumva neterminat.

domnule mi-a plăcut sinteza
nu prea îmi dau seama dar poate fi considerat poem în proză?
sigur e proză scurtă
un text ca acesta merită vizibilitate pentru mixul de maturitatea și ludic.
haz de necaz și nod în gît, divin.

aș elimina hipnotic, zeii ningînd peste iubite fertile sună forțat.
peste fromă reflexivitatea e destul de bine exprimată, poezie de melancolie
personal cam așa ceva consider adecvat în forma de poem de dragoste.
are doza de erotism, transcendental in totalitate, cumva timid, cumva meditativ.
gustul unui măr copt

îmi pare rău să vă spun că refrenul ăsta are rezultatul ciobanului care strigă lupii.
dilema mea e însă la ce țară vă referiți? extrapolând prea sunt multe în starea asta, inclusiv alea cu pomii lăudați.
de ce ați scris în subtitlu sonete, pare doar unul?
p.s. personal am stima de sine de a fi român

deși e semnificativ mai densă decât lipsa ei. Poemul rezumat ar fi un copil descoperă că s-a născut urât(în sens larg) dar are șansa să fie.
Domnule Rachieriu, totul e virtual, mi-a plăcut titlul comentariului, iar ați extras ceva bun. Știu că este greu de ținut ritmul dar cred că un poet trebuie să citească, să se mire, să duscute. M-am evaluat de vreo doi ani de când mă agit cu comunitatea asta și mi-e clar că scriu doar texte adaptat la mediu atelier cu răsăriri de ciclop.
Vă rog nu vă imaginați un avorton vorbind(e totuși mort înainte de naștere). Poemul cum ați reliefat e narativ dar natura umană ignorantă nu e văzută depreciată. Am folosit menuet în titlu pentru că la origini a fost un dans franțuzesc de mahala. A devenit ulterior masca primei perioade decadente cu toată intriga lui de curte. Apoi s-a dezvoltat în a treia parte dintr-o simfonie clasică. Cum remarcați copii sunt practic lirismul eul poetic baleind între narator și vizionar. Vă mulțumesc pentru implicare. Flatant ca de obicei.

Narativ e înduioșător dar cumva personajul e cam scris. Deși nu vroiam să pun sub proza dv impresia aceasta e vorbă mai de grabă despre o anatomie prin alienare. Simon devin personaj arhetipal al dispariției unei societăți. Personal l-aș povesti mai mult, l-aș lăsa să zburde prin întãmplări mai diverse. Reținând filonul unui jurnal amoros mi se pare prea liric. E o poveste plăcută.

Citind ecoul produs de textul dv. nu pot să remarc decât că pișcați ignoranța de care suferim. În suita actuală cumva semantica e însă mult mai degradată. Ați abordat noțiuni mult prea pretențioase. De dată aceasta pot să remarc doar tenacitatea. Pentru mine sunt reușite 4 și 5. Succes

Aici la final presupun că nici cu umbrele nici cu animalele nu e strict Murakami. Nu l-am citit, mă plictisește. Restul poemului e de stare și observ mai multă natură și mai puțină femeie. Ați mers pe elemente cromatice cred că vă pot găsi o apetență simbolistă în poemul de față. Mi-a plăcut.

Cam grea toamna. Pricep sensul dar cred că o metaforizare mai abstractă v-ar avantaja. Plăcut cu un pic de zâmbet plus hohot la final. La mine e ironic sfârșitul.

O tot citesc dar e ca o poezie după gratii. Poem de părăsire. Merge cu un cincizeci de gin lângă un suc de portocale. Oftat și demnitate. Sună a femeie lămurită. Prea multă suferință și încăpățânare.

Cât privește pastișea text pe text nu iese apropo de întrebare. Nu pot să mă lămuresc cu onirismul încă dar la dv e mult suprarealism și cumva posts... . ambianța cu femeie, senzual și șuvoiul caracteristic de construcții surprinzătoare e poezie în cămașa de forță. Pe scurt poetizați abisul ca un tot nu doar prin eu. Rămân fascinat de:" am să-ți povestesc puțin câte puțin din foamea/ calului troian care/ după ce a evadat din pește/ a început să doară"

Doamnă Cristea poezia dumneavoastră curge printre deschiderile simțurilor.
Admir mâna de poet(esă) coaptă un pic melancolică și împăciuitoare. Presupun că Nichita nu poate fi altul și pe parcurs ce citeam m-a îmbujorat dialogul aproape regal pe care l-ați dezvoltat. Unde e poezie eu doar mă plec să ascult. Nu știu cum percepeți dumneavoastră dar Dunarea și stancuțe le-aș scrie cu ă. În rest văzut, citit, plăcut f. mult.