Carboavă

Comoara era o cameră cu zimți în care nicio răsuflare nu ne înfricoșa.

Comoara m-a văzut când mi-am demolat ultimul proiect de cămin.

Comoara mi-a fost aproape când am înțeles cât e de mică lumea.

Doar ea mi-a ținut de cald și s-a îngrijit de mine

să nu mă pierd în vise.

Comoara era o cameră cu zimți în care carboavele de aur sclipeau în lumină artificială.

Încăperea în care nu era loc să mori de durere, ci de liniște.

Oricum, acolo ai fi putut ști cum e eternitatea unei clipe.

Acolo ai fi văzut umbra epoleților prin aripile muștelor.

Acolo se plângea de bucurie ca leul în cușcă.

Bucuria de a primi bucate de soi fără să prade îl îmblânzește în suflețelul lui de pisică.

Comoara era o cameră cu zimți în care nechezau herghelii de fluturi sălbatici,

fără a simți necuprinsul primejdios al acestei lumi.

Acolo se nășteau vise robuste din cafea selenară

Comoara despre care scriu e ascunsă de căutători.

Înghițită în cele mai pitorești nelumești solitudini.