Narcisa tristă

Tolăniți, în mâinile rupte de hamal obosit, străjerii albi cu chipuri luminoase...

O mică gâlceavă în josul străzii, doi fătălăi se plimbă cu niciundele&nicăieriul-n taclale...

E seară, în poezia asta ruptă de la gură. Poate că de aceea îl dor și bicepșii

deformați de sacul din spate.

Se uită-n gol și vede zarea-n Paștele (despre mame nu se vorbește urât). E curentul care poartă trupuri. Trucul e vechi dar se învață scump.

Deseori, când nu poate, înghite în sec. Din măruntaie se stârnește omul. Doar că acestea nu s-au mai simțit. Cum spune el în mintea lui săracă: "nesimțite semiții și semeții".

Atât mai poate să-l elibereze de acest sac rece plin cu apă. Curentul unei curve seculare care nu putea să-și mai mintă oglindirea...

"I-au tăiat luciul apei și mi l-au pus înghețat peste spate. S-a lipit de la frig și hoandrele mele îmbibate cu sudoare. Aci am pe piele dar să-i scot nu pot", ofta hamalul cu ochii în larg. În gheața aia se păstrau chipuri&chipuri...

Căzând noaptea-n versuri, parcă din toată truda asta se mai aude prelung dangătul clopotelor tubulare și surzenia căscatului de cititor lat pe canapea, înghețat în necuprindere...