Motociclistul plânge

Timpul roșea pe o motocicletă plecată. Caii mei prindeau aripi

lipiți pe marginea copacilor de scoarța artezienelor. Un gând îmi coboara din ghidon

pleca de la mine

rămânea gol

plângea

așteptând dragostea căminului. Berbecii lovesc porțile,

înfrânți de stăpâni, gardieni,

oale cu fierturi peste ziduri,

lături cu greață. Zbor cu peste 60 km/h în gol cu urma mea de melc prin lume, grăbit către a-l găsi pe nimeni.

Berbecii rup porțile lacrimilor,

mă vedeți în grabă,

copaci amuțiți. Un gând coboară,

mirat de arteziene; se joacă

cu aripile,

strânge fulgii de cal

presărați pe autostradă ca o zăpadă bătătorită

și aderentă

care ne cară pe spinarea cerului

celor ce păzesc cetatea.