Poezie
n-am crezut că se mai poate
1 min lectură·
Mediu
azi scriu din oboseală de pe peronul stației
vacarmul și sila îmi șoptesc demult despre golul dureros
nu credeam să simt vreodată soarta deportaților
prin îmbulzeala din tramvai mă trezisem într-un hambar
senzația de vită intelectuală îmi transpira printre mirosuri
soarele scădea lent dar sigur printre felinare
drumul meu se terminase deja după cîteva stații
îmi pulsa senzația drumului lor lung
acel de 100 de ori mai lung prin putoare și durere
n-am crezut să pot vedea deportarea în zilele noastre
păream pescăruși prinși în coliviile cerului
fiecare aveam libertatea dintre gratiile invizibile
și pulsul meu se metaliza în urechile subculturii
era un fond de ură simbolizat de norul negru
nu am știut atunci când și de unde i-am văzut
acolo în tramvaiul obsedant îmi amintesc că erau blânzi
recunosc că nu i-am băgat în seamă și n-am plâns
dar regretul mi l-au șters chiar ei fără pic de ezitare
gratiile nu aveau inteligență artificială pentru oameni
el le-au dat doar șah și aripi spre raiul celor blânzi
022475
0
MB