Poezie
decembrie
1 min lectură·
Mediu
dimineața își deșiră oasele albe
peste caldarâm
ninge cu oameni de zăpadă desfigurați de cald
ah ce iarnă frumoasă vom trăi
dragostea mea
singurătatea se întinde ca o plagă
sub pielea uscată de soarele arid
din alba vară a depărtării noastre
roade din interior
animal cu ochi sticloși
închis într-o cușcă de lemn putred
crăciunul
ca de fiecare dată
devine scălâmbăială comercială
un ho ho ho promoțional
vă dăm
și ne dați
invers proporțional desigur
zăpada nu mai albește nicio deznădejde
043258
0

finalul este colosal „zăpada nu mai albește nicio deznădejde”...
parcă și natura se împotrivește acestei „scălâmbăieli” prin lipsa zăpezii care ar mai fi putut aminti cumva de puritatea de altă dată a Crăciunului.
mi-a plăcut, m-a atins așa că aprind prima lumină în bradul agoniei!
sărbători fericite!