Ludic 17

Aeroportul se făcu mic deodată; parcă ceva mă rupea de acel loc. — Copile! — Da, Jane. — Cred că ai mici… — Eu nu. — Deci te-ai hotărât? — Deocamdată rămân acasă. — Şi Gianina? — Depui… tu… cenuşa la Capelă, eu mi-am terminat treaba. Jane, sper că sunt liber acum? — Păi, n-ai fost şi până acum? — Nu ştiu… — Auzi, dacă ai nevoie de Alvin, poate el cunoaşte un psihiatru bun, sună-mă! — Nu, Jane, n-am nimic, acum sunt în sfârşit liber, omule, liber! — Mă sperii, pot să amân zborul dacă ai nevoie de mine. — Nu, du-ţi fata la Margareta, iar când te-oi plictisi de Paris — ceea ce e greu de înţeles — vino să mă vezi. — Ce faci cu casa? — Las-o acolo, închisă! Poate… — Nu se mai întoarce Alistar, iar dacă o face, sper să fie normală. — Ce, eu sunt normal! — Greşeala mea! — Nu plânge, Jane! — Nu trebuia să te bag în asta. — Castanele fierbinţi sunt specialitatea mea. Ai uitat? — Ha, ha, ha! Nenorocitule! — Nu ştiu. Toţi mă faceţi aşa. — Auzi, Irlanda? — Întreţine-mi casele pe acolo cu… — Mai vedem. — N-ai vrut-o atât de aprig, ai grijă de ea. — Vrei să mai munceşti? — Poate. Nu ştiu. — Cred că de mâncare şi o mică distracţie ţi-ajung, Alistar. Eşti prea obosit, odihneşte-te o perioadă. — Drum bun, Jane! Pa, Cecilia! — Tăticule, să vii să mă vezi! — Negreşit, negreşit! — Auzi, ce-i spun lui Fanerite? — Te pricepi tu, ţine-o caldă! Vin cu ceva frumos. — De unde? — Ţara e mare, cam scumpă, vedem noi. — Ai dreptate. În primele zile n-am putut face nimic. Cei cărora le-am muncit când am venit în ţară voiau să le aduc la zi nişte dosare, aşa că m-am prins cu treaba într-un final, ca să uit. Soţii Parfenie veneau în concediu. Deşi Gianina nu mai era, m-au sunat să mă anunţe de acest lucru, aşa că m-am înfiinţat în weekend la ei. — Dacian! — Ce faci, omule? — Mirela! — Alistar, chiar mi-era dor de tine. — Vorbeşti serios? — Nu! Voiam să văd cum mai arată un nebun, dar văd că eşti bine. — Ghici? — Ce? — Am veşti de la Paris! — Ce veşti? Vorbesc cu ei foarte des. — Cu toţi? — Ei! — Maria! — Ce-i cu ea? — O să vină şi ei în concediu! — Când? — Peste vreo câteva zile. — Nu mi-a spus nimic, Jan. — A, el rămâne pe baricade cu Cecilia. — Aha! — De fapt, Calistrat… — Ce, ce… chiar… ce mai face? — A luat-o după Broască. — A murit! — Ha, ha, ha! Eşti sănătos… deci! — Nu mai spune asta! — S-a mutat la Cordel, separându-se de Margareta. — O! Deci Jan locuieşte cu… — Nu! Stă la el acasă… mai mult la Fanerite, iar Margareta se ocupă de fetele lui. — Oho! Asta da muncă! — Nu-i aşa? — Veşti bune totuşi! Înseamnă că Margareta o să vină cu Maria şi… — Atât! Pentru că ţi-am spus de Jan… — Mă, dar aţi venit pregătiţi, nu glumă! Cum aţi ţinut legătura cu Maria, dacă soţul ei… nu mai este? — A, foarte simplu! La vernisaje! Tu ne-ai învăţat cu prostiile astea la Paris. Noi ne prosteam prin baruri, dar ce, acum avem expoziţii. — Maria frecventează? — Mai mult să-şi vadă tatăl, pentru că de o perioadă de timp Jan nu a mai dat pe la Margareta; ea a fost doar o flacără de început, după s-a mutat la… — Înţeleg. Eu i-am spus să o ţină fierbinte. Dar nici chiar aşa! — Ha, ha, ha! Stai liniştit! Fanerite îi ţine treze instinctele în felul ei. — Ce vrei să spui? — Ei, expoziţii… fac şi femei, mai tinere, mai bătrâne, băieţi ca tine! — Mă flatezi, Mirela. Nu înţeleg! — Nu poţi să te întreţii doar cu carne crăpată, să fim serioşi! — Ce avantaj ar avea Fanerite dacă Jan ar vrăji un client? — Preţul, Alistar! Crede-mă, Jan este un boşorog dat naibii; dacă ai stat de vorbă cu el, nu scapi de cuvintele rostite de el nici noaptea. — Cunosc marfa. — Deci am dreptate! — Cam da. — Crede-mă! Am văzut nişte lucrări de tot râsul, trebuia să fii un Mafalda să le vinzi, însă chiria, chiar dacă este o perioadă moartă, trebuie să fie boboasă. — Ha, ha, ha! Deci Jan managereşte pe acolo, foarte frumos! — Tu ai mai lucrat ceva? — Nu, Dacian, m-au rugat unii să le fac nişte treburi, dar am cam terminat. — Economice, desigur? — Da. — Atunci Braşovul n-are moarte, apucă-te de treabă. — Am case prin ţară, aici nu mi-am luat, n-am avut tragere; oricum nici alea nu scot mare lucru, Agenţia îmi dă ce curge printre degete. — Poţi sta la noi o perioadă. — Nu se cade. — Ba da. — Ba nu! Sunt o persoană rea. — O! Serios? — Da, Mirela. — Poţi fi cât vrei de rău, Alistar, noi suntem o familie de munte, vom fi mai mult plecaţi pe la prietenii noştri care au cabane pe munte. — Am înţeles, Dacian. — În afară de asta, casa are două corpuri, tu vei sta separat, aşa că poţi face ce vrei douăzeci şi patru din douăzeci şi patru. — Deci vă riscaţi! — Da, zise Dacian. — Mirela? — Apucă-te de treabă! Cam într-o săptămână vin ai tăi de la Paris. — Ai mei? — Ai să-ţi dai seama de asta, crede-mă! — Bine, copii. — Corect! Noi nu bem nimic? — Dacian! Nu mai iei tratament? — Ba da. Însă Mirela, nu! Iar eu mai uit de medicamente când sunt cu tine. Ai uitat? — Atunci mă duc să fac aprovizionarea corespunzătoare. — Stop! Eşti acasă la noi! zise Mirela. — Păi, n-aţi zis că mă cazaţi separat! — Ha, ha, ha! râdeam cu toţii. — Dacian este plăpând, iar tu eşti femeie… — Avem telefon! — Nu costă mai mult? — Nu plăteşti tu! Ha, ha, ha! Luăm băutură de casă, Alistar. — Atunci o plătesc. — Glumeam! — Eu nu! — Atunci aşteaptă-l pe nea Miţă; noi dăm o fugă la nişte rude care au ceva afumătură, tare ne e poftă! — Cum ştiţi voi. O masă în stil ardelenesc, cu de toate de-ale porcului, vin negru, îmbiat înainte cu palincă... Toate astea ne-au dus la o veselie frenetică, pe bancuri răsuflate; oricum se râdea la orice, până spre dimineaţă, când m-am retras în corpul de casă destinat oaspeţilor. M-am aşezat pe un fotoliu, alături de un fund de sticlă cu tărie, analizându-mă cu grijă, dar nu am avut prea mult timp la dispoziţie, pentru că uşa de la intrare scârţâi. — De ce nu dormi? — Nu ştiu, Mirela. — În mod normal, ar trebui să-ţi spun că am nevoie de o partidă de sex cu un om normal, dar acum îmi dau seama că… — Nu sunt normal! Ha, ha, ha! — Ba nu! La Paris, toată lumea vorbeşte despre tine ca fiind profesionist în asta. — Serios? — Glumeam, doar mă gândeam la trecutul tău şi-mi făceam iluzii. — În mod normal, cum spui tu, aş fi sărit pe tine fără remuşcări… — Cine te opreşte? — Vorbele tale; nu trebuia să-mi spui că vine Maria. — Auzi, tu chiar… fata asta te iubeşte foarte mult. — O poveste foarte veche… două familii… — Lasă-i pe italieni. Eu chiar venisem să mi-o pui, dar mi-a trecut, nu ştiu de ce! — Dacian? — Are nişte degete! Şi-o limbă! — Ha, ha, ha! O să mă revanşez altă dată, îţi promit! — Nu mă cinsteşti? — Cred că nu-i decât o porţie. — Noapte bună, mofluzule! — Ha, ha, ha! Somn uşor! Am lăsat sticla acolo. Se făcuse ziuă, aşa că mi-am luat planşele, cutreierând străzile înguste, dosite. Jan mă învăţase să caut altceva decât locurile comune. Într-un final am ajuns undeva aproape de pădure, poposind pe o bancă amenajată; copii cu părinţi se jucau zvăpăiaţi în jur. Gălăgia aceea mă duse într-o altă sferă, parcă eram la Paris, alături de Cecilia, iar Gianina mă ţinea strâns de mânecă, atenţionându-mă să mă uit la Capela Cimitirului. — Hei! Ce faci aici, Alistar? Ai adormit? — A, tu mă trăgeai de mână? — Hai acasă! Este frig, ai lucrat destul. — Vin, Mirela, mai am câteva schiţe pe care le-am observat în apropiere. — Vin cu tine. — Mai bine, nu. Du-te şi fierbe-mi o tărie, vin şi eu. — Nu! Stau cu tine. — Ce s-a întâmplat? — Nimic. — Spune-mi, Mirela. — Îi este rău lui Dacian. — De ce nu stai cu el? — M-am săturat. — Ce i-a scos din el? — Ha, ha, ha! Cine ţi-a zis asta? — Gianina. — Săraca! Cum s-a dus de repede! Ei, un maţ care nu-i mai trebuia. — Vorbeşti serios? — Lasă asta, vreau să fiu cu tine. — Nu se poate. — Doar o dată! Te rog! — Nu. — De ce, Alistar? — O să mă cauţi după aceea, iar eu nu sunt o persoană bună. — Ştiu… că… — Nu ştiu ce ştii tu… dar eu chiar deţin oameni care… — Ştiu şi asta, dar fetele alea nu-ţi scot mare lucru aici în ţară. — Mă-sa… poate, dar fi-sa mai se dă… uneori. — Fata are o facultate de terminat, cunosc povestea. — Sunt o persoană rea, Mirela, de ce vrei să te culci cu mine? — Pentru că tu n-o să mă cauţi, ca derbedeii ăştia! — Ai mai avut experienţe? — Da, una. Abia am scăpat, cred că ne-a determinat să plecăm de aici. — Era bolnav şi atunci Dacian? — Are mai multe operaţii, un dosar foarte gros. — De ce nu l-ai căutat la Paris? — Are şi acolo o tăietură. — O! — Da. Maria n-o să se culce cu tine, chiar dacă vine în ţară; tu chiar n-ai nevoie de o femeie? — Crede-mă! Abia am ars-o pe Gianina! — Sună frumos „ars-o”! — Eşti bolnavă! — Tu nu? — Ba da! Cred că ne potrivim la asta. — Îţi vine să crezi sau nu, simt că… — Nu, Maria mă aşteaptă de mult. — Nu contest asta, dar poate… — Ha, ha, ha! Parcă ai fi Gianina. — De ce? — Numai ea mă ruga să-i dau un bot, era specialitatea ei, nenorociţii de… — Nu! Nu-ţi face rău, nu mai trăi în trecut. — Hai să-mi fierbi o tărie, tremur tot. — Dacă dormi în frig! — Ce, ce… ce-o fi căutând Gianina în Braşov, nu ştiu? — Dă-i ceva de pomană, poate că-i e foame, de asta ai visat-o. — Cum zici tu. — Mergem la biserică; aici în oraşul vechi sunt destui cerşetori. Un magazin mic de cartier, de-ajuns cât să facem o sacoşă cu de toate, pe care am dus-o la biserică cu Mirela. Preotul binevoitor, care-şi făcea de treabă pe acolo, ne „citi” sacoşa cu alimente, după cum i-a cerut Mirela, după care am dat-o unui grup de cerşetori din curtea bisericii, care erau strânşi în jurul unei cişmele. — Acum putem să bem o tărie? — Putem! Dar numai după ce îmi dai un bot! — Ha, ha, ha! Eşti haioasă, nici asta nu-i poţi face lui Dacian? — Glumeşti! Toată i s-a tras în burtă, până şi clitorisul meu este mai mare. — Ha, ha, ha! Eşti nebună! — Dacă noi, nebunii, nu ne înţelegem între noi! — Ha, ha, ha! Râdeam amândoi de ne stricam. Ajunşi acasă, Dacian era la pat, aproape leşinat. — Dacă ştiam… nu te lăsam să bei, amice! — Ţeapă, Alistar! Nici n-am băut! Doar m-am prefăcut! — Dacian! Atunci de ce ţi-e rău? — M-a obosit drumul. Aşa păţesc când vin acasă. — Mirela, de ce nu-l internezi? — Întreabă-l pe el. — O să-mi revin, Alistar, e doar o oboseală. — Cum ştiţi voi. — Facem o fiartă? — Facem! Somn uşor, Dacian! Bineînţeles că n-am putut să fac sex cu Mirela, mai ales că ştiam că avem un muribund în apropiere, dar i-am promis că, imediat ce se linişteşte boala lui Dacian, devenind mai optimistă, are o noapte de la mine. Aşa că, în termenii aceştia optimişti, m-am retras din vechiul oraş, ducându-mă acasă. Maria nu veni aşa cum mă informă Mirela, de fapt după cum vorbisem la telefon cu Jan. În schimb, la plecarea soţilor Parfenie, i-am aşteptat la aeroport, dându-le planşele de la ei de acasă, plus altele, să le ducă lui Jan. — Alistar, ţi-a plăcut căsuţa pentru oaspeţi? — Mirela, de ce mă întrebi? — Pentru că am văzut că ai inspiraţie. — Da, e frumos, dar nu mă împac prea bine cu iarna. — Nici noi, dar la Paris îmi place, chiar dacă este frig. — Adevărat. — Vrei cheia de la căsuţa de oaspeţi? — Nu ştiu ce să zic; asta m-ar putea convinge să cumpăr o căsuţă pe acolo, dar am deja case inutile care mă secătuiesc. — Asta nu te costă nimic, fricosule! — Da, numai că nu am telefonul lui nea Miţă să-mi aducă alimente. — Ţi-o dau în combinaţie cu telefonul. — Doar atât? — Da, nu se ştie când mai venim. — Atunci accept. — Ha, ha, ha! Ţi-a fost frică! Credeai că ţi-o sug! — Eu știu! — Stai liniştit, vrem doar să te ajutăm cu planşele tale. — Frumos! Nu uitaţi să vă duceţi la vernisajul cu oraşul vostru la Paris. — O să i le dau toate lui Jan; de acolo el știe. — Drum bun! Expoziţia „Braşov” se desfăşură de data aceasta fără mine, dar Jan mă ţinu la curent cu toate. Se vânduseră aproape toate lucrările — semn că erau mulţi munteni la Paris ori că le-a plăcut — dar toți banii îi opri Jan. Mi-a spus că-i primesc când vin la Paris să-l văd, dar mai ales pe Fanerite. Lucru care nu se petrecu chiar curând, luându-mă cu treaba la diferite firme.