Nincu Mircea

Mulțumesc și apreciez!

o chestiune asupra căreia tot reflectez. acesta este și motivul pentru care pun pe acest site astfel de texte. vă mulțumesc dle Albert pentru reflecția dvs.!

Dle Viorel, reflecția dvs. mă provoacă să revin asupra textului parcă necontenit.

Vă mulțumesc doamnelor! Comentariile și recomandările dvs. pentru mine sunt distinse orații.

Cu alte cuvinte, vă sunt recunoscător tuturor pentru comentariile împărtășite!

Dle Ștefan, vă mulțumesc pentru intervenția dvs!

Da. Ai dreptate Emilian!

Am scos, dar comentariu nu îl pot scoate. Eu vă mulțumesc oricum.

Cu intervenții nesemnificative voi repune poemul pe site. Mulțumesc încă o dată! Mă întreb dacă ar trebui să vorbim despre o colaborare?... Ori dacă să menționez că noua formă a acestei poezii este și rezultat al recomandării dvs? În acest sens aștept recomandări pentru care vă mulțumesc anticipat. Cu sinceră prețuire, ...

La prima citire, sună fantastic de bine. În această formă, textul manifestă un ritm alert care îi păstrează mesajul și îl împodobește în mod ludic. Voi reflecta asupra variantei pe care mi-o propuneți dle Stănică!

Semnul dvs e o bucurie pentru mine.

Mulțumesc, dle Emilian!

Vă mulțumesc pentru comentarii și steluțe!

Voi reflecta asupra raționamentului dvs, dle Stănică. Mulțumesc pentru semn!

Frumoasă reflecția dvs, dle Stănică! Prețuire.

poemului

poemului

Mulțumesc, dle Emilian, pentru opinia dvs! Viziunea pe care mi-o împărtășiți, în opinia mea, contribuie la edificarea mesajului peomului.

Bucuros că ți-a plăcut atât de mult, Antonia, îți mulțumesc pentru steluță!

Din curiozitate, aș dori să știu de unde ați citat pe Sfântul Augustin: „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. E profetic. Universalizarea mesajului creștin.
„Ca expresii sacerdotale ale acelei religii, care a existat de la începuturile omenirii, colindele au fost prigonite de către biserică, drept „marele praznic al diavolului” sau drept „cântece drăceşti”, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când tentativa de asimilare creştină a colindelor în cântece bisericeşti s-a produs mai întâi, cu „Colindele pascale” şi cu „Irozii”, apoi cu „Vifleimurile” şi cu „Cântecele de stea” – este o realitate pe care azi o afirmă prea puțini. Totodată, în opinia mea, acordați o prea mare importanță lucrării Bisericii în procesul de creștinare a colindelor: „toate încredinţate, iniţial, epitropilor bisericeşti, apoi, odată cu fenomenul de asimilare creştină a colindelor prin creaţii culte, care urmau să fie răspândite în popor, prin eforturile parohilor, direct către toți enoriaşii şi, mai eficient, către toți elevii de școală, sub numele de colinde populare.”, deoarece creștinarea colindelor a fost parte a unui proiect de țară, cu scopul de a crea o identitate de neam încă din perioada interbelică, din care a făcut parte și Biserica.
Am remarcat în mod plăcut felul în care ați asociat ideea de limes, specifică strategiei militare romane, cu viziunea de cuceritor a culturii occidentale de azi, pentru a prezenta modul în care colindele au rămas vii, au biruit. Când „cântecul cânta nașterea soarelui”, pune în lumină mesajul fundamental al colindului. El este generat de stea, de pântecul cerului, de actul fertil al semănării, solar... Ceea ce relevă faptul că aceste cântări populare, inițial, au fost parte a unui cult adresat Soarelui și Luminii. Asimilarea mesajului acestora de către Creștinism este o idee pe care Mircea Eliade a prezentat-o în Istoria credințelor și ideilor religioase. El a oferit istoricilor religiilor o explicație fenomenologică a modului în care calenda, ca și colinda, fac referire la prima zi a creației, aceea în care lumina se revarsă, prin voință divină, o voință care premerge Creștinismului, din adâncul întunericului. Fiat lux!
Între „Ler sau fler, dilemă veche”, rămâne remarcabil modul dvs. ludic de a scrie despre aceste dimensiuni ale umanului. Am remarcat, spre exemplu, plăcerea de a folosi pretențiosul termen apotropaic. Aveți dreptate! Colindele sunt talismane pentru omul contemporan, deoarece, colinda, deși poartă azi haine creștine, nu cântă despre credință, ci despre locul natal al Luminii veșnice. De aceea pământul în care sau din care se naște omul trebuie în-cântat. Colinda este mijlocul prin care, cel care o cântă ori o ascultă, simte cum crește în rădăcinile moșilor, strămoșilor, părinților, soților, fiilor și fiicelor care sunt sau care au rămas departe, în altă lume, chiar una care va să vină, dincolo de toate cele pe care lumea de aici le pune pe calea zilei. Creștinătatea a articulat lumii de azi mesajul ancestral al colindei împodobindu-l cu perspectiva eshatologiei, a lui a fi cu Dumnezeu aici și acum, dar nu încă. Cu toate acestea, colindătorul și-a păstrat libertatea de pelerin, străvechiul obicei de a umbla cu Lumina după Lumină, din poartă în poartă, vestind despre Veșnicia ei. În întâlnirea Creștinismului cu colindele, acestea au aflat căi inedite de a cânta mesajul divin al luminii, iar Biserica s-a îmbogățit în expresii misionare.
În opinia mea, cititorul care parcurge articolul dumneavoastră se plimbă prin istoria colindului ca un vizitator printre exponatele unui muzeu. Ceea ce stimulează și fascinează gândirea acestei vizite culturale, rezidă în faptul că, de la intrare și până la ieșire, tot ceea ce află despre colind, devine memorabil.