Nincu Mircea

Desprins din naștere în umbre mă risipesc trăind asemenea luminii ce se întinde în a fi dintre răsărit și apus. Și mă rostogolesc împrejurul ființei adâncindu-mă în devenirea care luminii mă

Poezia nu e o formă de exorcism. Deși este o cale de eliberare. Nu este Nici mesaj! Deși, fără mesaj nu poate fi poezie. Poezia este lavă! Materia în care ard tensiuni Și presiuni prin care

Cel mai frumos balcon Din cea mai frumoasă viață Și din cea mai frumoasă țară În care am mâncat alune Și am băut bere rece Este cel în care numai cu tine Am visat despre cum mâine Copiii

Întotdeauna am crezut că lacrimile Cad pentru că sunt plângeri Ale pământului pe care Îl poartă în cuvânt Niște îngeri. Iar că obrazul peste care se preling Este un fel de adânc în care își

Despre ce să vorbim? Despre eroi din povești Ce mor în mod sublim? Despre ceea ce iubim Fără să știm cât și cum? Ori despre ceea devenim Când nu ar trebui să fim? Mi-amintesc cum

Cea mai frumoasă cântare a broscoilor, Îndrăgostiți de cele mai frumoase broaște Pe care și le imaginează că le vor iubi veșnic Este cea mai frumoasă cântare pe care Toate inimile le trăiesc

Nu încerc niciodată să-mi sorb vastitatea de a fi, ce o găsesc în Tine. Prefer să tac și să aștept, -dorindu-Te necontenit- negăsindu-Te, dar știind că Tu, ființa Ta, ce n-am gustat-o încă pe

din marginea fântânii urme de mâini care au scos ziua din adânc apa își uită. luna sparge luciul stele tremură în ferestre deschise vântul. peste tot plutesc corăbii cu pânze

Mi-am dorit să înghit Marea Neagră, Lava din munții s-o torn vin în pahare. Să plimb pe apa căușului palmelor Tale Corăbii în zenit și nadir la întâmplare. Cu trâmbițe prietenii mi i-am

Șarpele care ne adâncește dincolo de ceea ce suntem este privirea care alunecă peste ceea ce a fost creat să existe spre a fi privit. Păcatul lui nu este al adâncirii în distanța care i

Port fruntea ca pe o câmpie Ori, mai bine spus, ca pe un deșert, Deasupra ochilor cu care privesc În adâncul tău De unde aștept să îmi vie Nesfârșirea ta ca un întreg De frunți Ale unor

Inima, ca o fereastră, Este împărțită în imagini. Imagini pe care le cuprinde, Din imagini de flori înflorite În interiorul ei de pe margini. Deschisă spre lumină, inima, Secundând secunda

Dansează! Dansează ca și cum te-ai arunca în gol! Ca ultim zbor. Unde toate mișcările tale adună Scrumul umbrei ce se risipește după ce Ai piruetat prin coloana unde, Asemenea lujerului ce

Lumea e o piatră înaltă Nu pentru că e înaltă Ci pentru că A fost așezată Peste tâmpla mea Ca o uitată Sticlă goală Aruncată Pe care nimeni nu mai are De gând să o umple Cu lumină din

A privi în imaginația inimii Este despre a sta în a fi. Despre a te oglindi pe tine în tine Și a rămâne răstignit în carnea Unde nimic nu mai poate fi. Unde ceea ce era ca ceea ce va fi Se

Cineva moare. Moare cu fiece clipă în mine. Moare ca un sâmbure Îngropat în pământ Pe care l-am sădit în pântecul tău Când din mine mi-am crescut Toată iubirea cu care Mi-am dorit Să te