Nincu Mircea

Steaua striga din lumina ce o înconjura. Ascuțit, ca o flamură de fulger, sunetul ei Pătrundea zvâcnind în carnea inimii Adâncind tăceri în ființa mea. Priveam cum se zbate, cum își

Cuvântul acesta nu sunt eu. Pentru că, de ar trebui să mă aflu în cuvânt, Ar însemna să mă ascult, să mă pot auzi descris Dintre sunete spre a deveni într-un fel de materie. Nu! Nicidecum nu

Imaginea lumii în care viețuim este rezultat al imaginației celor care au trăit-o înaintea noastră. A acelora care au imaginat-o, într-o mai mare ori într-o mai mică măsură, mai mult ori mai puțin

Îmi pare rău de frunza murindă Și de râul ce nu va mai curge, De tinerețea mereu suferindă Și de steaua ce se va stinge. Îmi pare rău de cărămida pierdută Și de scândura care va putrezi. De

Mi-aș dori să plouă la mine acasă Cum aud că plouă acum pe fereastră. Un potop ale cărui hidre inundă Sufletul cu adâncul care fecundă Carnea de piatră și o preface În valuri ce se vor

Lumina pe care o generează dorința ei de a lumina în arderea ei este mai strălucitoare decât ființa luminii prin care se întinde din propria ei înnisipare.

Rolul poeziei rezidă în alcătuirea de definiții. În același fel în care rolul lui Dumnezeu este să zidească, să construiască, să edifice nesfârșit. Cu toate acestea, poezia nu este lucrare

Când privesc pe tabla mesei cuțitul pe care l-ai uitat După ce ai mâncat pâine, Mă întreb dacă îmi pot tăia în felii viața Cu tăișul frunzelor uscate? Și pentru că simt că pot, cerului nopții, Cum

Noaptea, golită de întuneric până devine lumină, Mă îngrădește ca apusul de soare Care se preface în răsărit. Nesfârșirea sa stinsă, risipită, mi se adaugă vie, Devenind carnea vederii

Aseară, intra luna pe fereastră Și creștea pe giurgiuvea ca mărul copt. Eu migăleam pe o foaie albastră Din gânduri gânduri de trup mort. Am făcut-o ghem și din firul ei, Atent la fiecare

În copacul ce nu mai întinde ramuri după lumină Răsun din dungă de frunză zbârcită. Port în chipul meu imaginea lui Și în vene distanțe unde curge Din căderi în înălțări. Crevase și

Îngerii, asemenea nouă, când privesc Se uită în jur fiindcă sunt creați. De ar trăi infinit ar fi vederi Ale orbului de nedigerat. Ființa lor nu este aripa născută din zbor Și nici

Noi nu murim niciodată. Doar inimile noastre mor. Fără ele nu am fi învățat să trăim Pentru că a trăi este întreaga Moarte înainte a nu mai fi Nesfârșit pe interior. Doar inima poate

Revin în pântecul câmpului Cum cuvântul în inima gândului Să-mi hrănesc câinele ce mă așteaptă Asemenea drumului să fie pășit. Fir de iarbă cuprins de zăpadă, Albit de multele fulguiri așternute De

Fiecărui punct i se întind linii. Fiecărui punct i se transformă forma. Fiecărui punct i se deschid ceruri. Fiecare punct poartă uitarea în sine. Fiecare punct e melodie, e floare. Fiecare

întind mâna către potirul divin pe care l-am golit de atât de multe ori de înălțimi cu prinderea ei încât, acum când, ca de atâtea dăți, îl risipesc din nou, simt cum mâna devine coloană care

De-a lungul căutărilor suntem pe cale. Calea care este înaintare de orizont. Bumb ce înflorind devine floare. Plutire prin aer, peste ape, pe ram. Carne putrezită,

Din fiecare zvâcnire a mâinii Ce o întind spre a te atinge iar Pretutindeni mi se întind melodii. Pentru că atunci când te mângâi Mi se despletește din cer privirea Precum o comoară

Stau îngerii la mine în sprânceană, Ca ciorile în pomii de pe Jiu. Și croncăne în fiecare seară Din ramul plopilori pustiu. În stolul lor îmi văd dorința Înfiripându-se în ziua ce se

În acea extraordinară zi a zile de azi La răsăritul soarelui încă dormeam. Apoi, la apus, ca din cele deșerte, Din mine pe mine mie mă înfiripam. Eram viu, deși trăiam pentru a