Nincu Mircea

Pâinea feliată Pe care o cumpăr E scufundată în interiorul Pungii sigilat cu clemă. Un pește în apă, o pasăre în cer, O floare în lumină ori o stea Sau în pământ rădăcină. Ca dintr-un pântec de

Imperial, Timpul năvălește în mine Prefăcând tot în ruine. Frunze îi cresc pe ramuri De-a lungul întinderii spre lumină Cum boabe de rouă Pe firul de iarbă. Aripi care îl fac cer Prin care trec

Pâinea feliată Pe care o aleg din raft Este scufundată în interiorul Pungii sigilat cu o clemă. Un pește în apă, o pasăre în cer, O floare în lumină ori o stea Sau în pământ o rădăcină. Ca dintr-un

Mi se întâmplă Să mă lovească în tâmplă Gânduri mai vechi decât gândurile mele. Ca niște stropi de ploaie care Se sparg de vârful unei stânci și apoi Își curg întreaga ființă prin

Nu te-apropia. Că rana nu-i de carne, ci de lumină legată-n lut. Degetul nu e deget, e umbră chemată, e semn pus pe aer cu nume de om. Sângele nu curge, ci stă. Stă în cuvânt și nu se

Scoate sânul drept, să-l privesc și să mă minunez de ceea ce văd când îmi arăți cum, sub fald, îți îmbraci umerii de la piept. Să-mi imaginez, privindu-l, pruncul pe care îl hrănesc când,

Îngerii fără ochi Sunt lipsiți de albastru Și de orizonturi imaginare. Cerul din carnea lor este Fuior împodobit cu nesfârșire A nedesăvârșitei lor poveste Ale cărei cuvinte absorb Din

Poezia este ascunsă sub frunza uscată Ce vântul a așternut-o peste altă frunză uscată Unde în sine aștepta să devină umbră A umbrei pe care a purtat-o Când în ram era purtată. Stă strânsă ca

Noi, despre noi, credem că suntem, În trupul nostru tot ceea ce rămâne. Că, atunci când îi dăruim nume, El, trupul, va avea să răsune Ca unic organ muzical Din vibrații și strune. În sine,

Cu fruntea plecată, magii, intrară la împărat. Drumul lor greu părea că aici s-a terminat. Ca un dangăt de clopot vechi și spart, vocea de pe tron, ca din pământ întunecat, i-a întrebat: „Ce

În inima lor, vulcanii nu poartă piatră, ci zvâcniri din care-și aruncă ființa în afara adâncului din care se nasc, până când își risipesc din sine golirea. Un ochi care se caută în

Poeții există precum firele de iarbă în verde, precum frunzele în verde și verdele în verde. Ei sunt, în sine, mai înainte de a fi, verdele care urmează să îngălbenească, să ruginească și

Două umbre, ca două pleoape obosite ale unei stele, închizându-se, mestecau cerul. Lumina lor nu le aparținea, ci le curgea prin oase din memorie. Constelații scoase din orbite li se

De fiecare dată mă ridic de la masă Peregrin într-un stol de secunde. Cu infinitul lor în care, din care, mușc Și mă bucur, ca marea care își umple Plaja cu risipirea ei de niciunde. La

Cred că universul nu joacă după reguli, Ci așteaptă mereu ceva nou. Altceva. Acel fel de mișcare ce nu e întinderea Din care ceva a ajunge altundeva. Ci doar o trecere. O devenire. Ceea ce

În jur, pretutindeni, lumina își modela carnea, iar eu mă strângeam în sâmbure, ca într-o eprubetă. Dospeam miez de pulberi adăugând universului piruete. Și cădeam în

În noi, în carnea noastră, Purtăm sufletul celor care vor, Precum sâmburii pădurilor Și ca în cerul îngerilor, Să le crească infinit În interior un alt Nesfârșit decor. Aici nu ne aparținem

Azi este azi. Mâine este mâine. Poimâine este de două ori azi. Răspoimâine este de trei ori azi. După care este tot azi de mai multe ori. Tot de atâtea ori cât vor fi trecut Mai multe zile de

Fluturii zboară numai în globul Ochilor cu care îi privim. Numai în interiorul vederii Aripile lor sunt pline de heruvimi. Pentru că a vedea cum din zbaterea lor Își risipesc ființa în

Mi s-a rupt lemnul crucii la gleznă. Când mă plimb îmi iese Un os alb și lung Prin picior. I-am spus doamnei mele: „Coase-l!” Mi-a zis: „Aruncă-l!” „Nu!”, i-am răspuns. „Bagă-l pe

Fiecare strop al ploii cântărește În mâna lui Dumnezeu cât un univers. Unul care cade din nori și se lovește De pietre, de margini și de sori În ritmate cântăriri de vers. În fiecare strop

Când îmi cuprind în palmă Ca pe un măr capul... Și îi simt golul pe care îl strâng Între degetele ce îi adună întinderea A ceea ce cred că e și gândesc că ar fi Ceea ce sunt fără a fi deveni

În inima lor, vulcanii, nu poartă pietre, Ci zvâcniri din care își aruncă ființa În afara adâncului din care cresc Până ce tot sinele și-l golesc. Ca un ochi care privește într-o oglindă În a