Definiții ale iubirii: pășunea, ușa, păstorul și turma sa

În a doua duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit să ne amintească de purtarea de grijă pe care Dumnezeu o săvârșește continuu pentru om și ne arată că izvorul care adapă setea sufletului omenesc, mereu însetat de cunoașterea desăvârșirii, se află acolo unde însăși desăvârșirea locuiește: în iubire. Sfântul Grigorie de Nyssa închină acestei iubiri gânduri de o aleasă expresivitate. Oda închinată iubirii este cântul cu care Dumnezeu încântă mereu sufletul omenesc, este vocea Sa dumnezeiască cu care ne cheamă pe toți să-I rămânem alături spre a învăța să trăim blânzi și smeriți. Este pășunea îmbelșugată, verde, plină de rouă, strălucitoare în razele soarelui de dimineață peste care trecea și mitologicul Apolo încântând cu fluierul oilor sale. Și ce altceva este fluierul acesta stârnitor de cele mai înalte simțiri, dacă nu lucrarea Duhului dumnezeiesc care suflă în lume spre a o armoniza cu tainicele corzi ale universului pe care Dumnezeu l-a zidit? Grigorie de Nyssa cântă aceleași sentimente într-un profund stil teologic: „Unde îţi paşti tu oile, o Bunule Păstor, care ai grijă de toată turma pe umerii Tăi? Căci mielul pe care l-ai ridicat, este întregul neam omenesc, pe care l-ai suit pe umerii Tăi. Arată-mi locul păşunii, fă-mi cunoscute apele odihnei, du-mă la iarba cea bună, cheamă-mă pe nume pentru ca eu, oaia Ta, să-Ți aud vocea şi chemarea Ta să fie darul vieţii veşnice (...) Arată-mi deci spune ea unde paşti (Cânt. Cânt. 1, 6), pentru ca să găsesc păşunea mântuirii şi să fiu umplut cu hrana cerurilor pe care toţi oamenii trebuie să o mănânce dacă vor să intre în Viaţă.” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Cântarea Cântărilor 2). Câmpului înflorit al eternei primăveri, unde suntem chemați să ne îmbogățim din odihna regeneratoare a luminii, ca într-un tablou suprarealist, în care simbolul comportă și mai multă relevanță cu cât lovește privirea cu imagini pe care inima nu le-a mai întâlnit, Ioan Evanghelistul îi adaugă, după cum evidențiază Fericitul Augustin, simbolistica ușii prin care trebuie să trecem cu toții spre ieși ori a intra. Și aceasta pentru că ușa este cea care desparte spații, împarte dimensiuni, sigilează încăperi, deschide perspective, stabilește orizonturi, încadrează calea, rupe pe dincolo de dincoace și stabilește ceea ce este aici și acolo, al meu sau al tău. De aceea, Augustin spune că Păstor dumnezeiesc nu poate fi decât unul singur. Există o singură ușă care deschide calea spre Cer. Toți cei care vor trece prin această ușă, la rândul lor, vor deveni păstori, adică vor avea de împlinit aceiași lucrare a Marelui Păstor, deși, nici unul dintre ei nu va fi Ușa. (Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 45.15). Și aceasta nu pentru că s-a făcut pe sine singurul izvor de apă cerească care adapă setea sufletului omenesc sau fiindcă adăpându-ne de pe această pășune ne hrănim făptura cu nesfârșirea dumnezeirii, ci pentru că suntem chemați să trecem prin cadrul acestei singure Uși care ne arată ceea ce am fost și ceea ce putem deveni, care ne arată că numai dacă ieșim din încăperile strâmte ale inimii noastre și ne lăsăm purtați de orizontul nesfârșit al inimii dumnezeiești, dacă ne deșirăm viața pentru a o trăi spre a o dărui celor care sunt rătăciți și dezorientați prin geografia umbrelor și neputințelor, abia atunci, când dăruim tot ceea ce suntem, putem presupune că am ajuns în pragul ușii, acolo unde, dacă îl pășim, îl traversăm, devenim cu adevărat păstori. Acel fel de oameni îndumnezeiți care au învățat să își dăruiască tot ceea ce le aparține și, mai ales, tot ceea ce cred că le aparține cel mai mult: viața lor. „Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne dăruim bunurile noastre exterioare acestor oi prin milă. Apoi, dacă este necesar, trebuie să ne dăruim şi moartea noastră pentru aceste oi... Dacă cineva nu dăruiește lucrurile sale lumești pentru oi, cum va putea să-şi pună viaţa pentru ele?” (Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de omilii la Evanghelii 15). Pentru că a dărui, înseamnă a participa la ceea ce este viu. Iar a face ca ceva să rămână viu, înseamnă a-ți asuma, a fi responsabil de felul în care ceea ce este viu se manifestă. Viața ta se eliberează din sine, adică se înveșnicește, pe măsură ce eliberează o altă viață din sinele ei hrănind-o, apărând-o, oferindu-i perspectiva orizontului dumnezeiesc. Povara de a fi viu numai în cămara ta devine bucuria de a trăi în măsura în care fiecare eveniment al vieții este o eliberare, o dăruire a ceea ce ai adunat, în timp ce trăind-o îți asumi viața altuia. „Şi găsind-o, a luat-o pe umerii Săi (Osea 4, 13), pe umerii pe care a purtat Crucea, și purtând oaia cea rătăcită, El a adus-o înapoi la viaţa cea de sus. Şi aducând-o înapoi, a numărat-o cu cele care nu s-au rătăcit.” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Sfintele Paști, Cuvântarea 45.26). De aceea, proprietatea de a iubi este legată de ceea ce iubim. Nimeni nu poate trece prin Ușa al cărei prag odată pășit îi conferă calitatea de păstor, dacă nu lasă în urmă tot ceea ce a adunat în cămara inimii sale. În camera a cărei ușă a închis-o spre a-și salva comorile. De fapt, Ușa al cărui prag se cere să fie trecut spre a deveni păstor, nu are dimensiuni și formă, ci este cea căreia îi pune yale, lacăte, belciuge, ranforsări și tot felul de alte sisteme de protecție, spre a nu pierde tot ceea ce strângem de-a lungul vieții din această lume în care ne putem închipui cum mor toți ceilalți dar nu ne putem imagina cum am putea noi muri. Prin urmare, cine nu poate păși prin Ușa dumnezeiască, fără să o sigileze, fără să regrete tot ceea ce va rămâne după ce va păși dincolo de ea, nu poartă în piept o inimă care să iubească cu adevărat. Pentru că marea lor iubire este definită ca: răsplată, recunoaștere, apreciere a muncii lor. „Există unii care iubesc proprietăţile pământeşti mai mult decât oile şi care nu merită numele de păstori. Ei nu sunt păstori pentru că ei nu păstoresc turma lui Hristos din iubire adâncă pentru oi, ci pentru răsplata temporară. Acele persoane sunt angajate să ţină locul păstorului și nu caută să câştige sufletele păstoriților. Ei sunt râvnitoare pentru avantaje pământeşti, se bucură în cinstea unei avansări, se hrănesc cu câştiguri vremelnice şi se veselesc de cinstea oferită lor de alţi oameni.” (Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de omilii la Evanghelii 15). O haită de lupi sfâșie și risipește inima celui care caută această mărire iluzorie. Dar cele mai puternice exemplare dintre aceste animale de pradă – care în sine nu au de-a face cu răul, ci au devenit un simbol al lui datorită strategiilor ingenioase pe care le folosesc în prinderea prăzii – putem spune că sunt păcatul și moartea. Pentru că pentru ca acestea să fie alungate a fost nevoie ca însuși Dumnezeu, Care este Păstorul cel Bun, să se răstignească nesfârșit. Și, în schimb, tot ceea ce avem de făcut este să credem în El, Păstorul cel Bun, să credem și să mărturisim ceea ce credem. „El a răbdat Crucea de dragul nostru, pentru ca prin moarte să poată distruge moartea. (...) ca să ne elibereze de la osândirea păcatului, distrugând tirania păcatului prin puterea credinţei.” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 6.1.) Și despre ce credință este vorba? Ne explică Fericitul Augustin: „Presupuneţi că cineva a păcătuit – a păcătuit grav. El trebuie să fie alungat, excomunicat. Totuşi, dacă este excomunicat, el va deveni un duşman şi va complota să facă cât mai mult rău. Şi aşa, pentru o vreme, păstorul care caută ale sale şi nu ale lui Hristos rămâne tăcut şi nu respinge păcătosul, pentru ca el să nu aibă de suferit de la atacurile aceluia şi să piardă ceea ce caută – avantajele prieteniei umane. Dar priviţi! Lupul a prins oaia de gât, diavolul a ademenit pe credincios în adulter. Şi totuşi tu eşti tăcut – tu nu opreşti asta. Poate tu răspunzi şi spui: Vezi, sunt aici, n-am fugit! Ba ai fugit pentru că ai tăcut; ai fost tăcut pentru că ţi-a fost frică.” (Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 46.8.) Este cum nu se poate mai limpede spus că glasul păstorului trebuie să fie glasul adevărului. Hristos ne învață, așadar, că oile urmează nu neapărat pe cela care le cântă cele mai frumoase cântece, ci pe cel care le călăuzește, făcând tot ceea este posibil și cu toate sacrificiile, spre cele mai bogate și veșnice pășuni. Cu atât mai mult, dacă vorbim despre cel care tace, adică despre cel care este plătit să le fie alături doar pentru a strânge cât mai multe în cămara sufletului său și nu pentru a se pregăti să le conducă la cel mai minunat loc de pășunat, cu certitudine nu putem nici măcar să ne gândim că am numi pe un astfel de om păstor. A păstori, prin urmare, așa cum am arătat deja, înseamnă a-ți asuma faptul că lumea acesta în care trăim cu toții, o avem fiecare în parte de trecut prin ușa Răstignirii și punerii în mormânt spre învierea ei. A fi păstor este mai mult decât a fi eroul care își dăruiește viața în numele unor idealuri. Înseamnă a trăi pentru a deveni martir datorită credinței că prin jertfirea ta lumea ar putea deveni mai bună. „Cel care se ascunde pe sine în spatele tăcerii sale este cel care fuge. Cel plătit nu este aprins de niciun entuziasm de a lupta împotriva acestei nedreptăţi. Singura raţiune pentru care plătitul fuge este pentru că el este plătit. O persoană care are grijă de oi, nu pentru că le iubeşte, ci pentru că el caută câştig pământesc, nu poate să stea împotrivă când oile sunt în primejdie. Pentru că el caută cinste, pentru că el se bucură de avantajele vremelnice, lui îi este frică să se lupte cu pericolul de frică de a-şi pierde ceea ce iubeşte atât de mult.” (Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de omilii la Evanghelii 15). În a doua duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit o lecție despre iubire. În acest sens a ales mai multe simboluri prin care să exprime acest mesaj sublim al dumnezeirii: pășunea, ușa, păstorul și turma sa și pe noi pe toți, fără însă a ne numi în mod direct, ci lăsându-ne să înțelegem cât de mult putem iubi și noi dacă, de fiece dată când plecăm prin lume, înțelegem că ținuta noastră trebuie să fie la fel de responsabilă ca a unui adevărat păstor care știe cu fermitate ce are de făcut între momentul în care iese pe ușa casei și lasă tot ceea ce înseamnă pentru el casa sa atunci când intrăm pe ușa Bisericii. Vorbim despre demnitatea de sine, conștientizarea vieții asumate și de responsabilitate față de tot ceea ce avem de împlinit înaintea oamenilor, dar mai ales înaintea lui Dumnezeu. „Puterea iubirii face pe o persoană vitează pentru că dragostea adevărată nu socoteşte nimic greu, sau amar, sau grav sau mortal. Ce sabie, ce răni, ce pedeapsă, ce moartea poate îndrăzni să biruiască iubirea desăvârşită? Iubirea este un scut impenetrabil. El aruncă orice proiectil, respinge loviturile săbiilor, ia în batjocură primejdia, râde de moarte. Dacă iubirea e prezentă, ea biruie totul.” (Petru Hrisologul, Predica 40).