Soteriologie

De mic copil am auzit că lumea avea ceva cu Dracu. Ca și cum ar fi fost dintotdeauna legată iremediabil de el. Din primii ani ai vieți, de care îmi aduc aminte, tot ceea ce se întâmpla avea legătură cu el. „Du-te la Dracu!”, „Luate-ar Dracu!”, „Fir-ai al Dracu!”, „Dracu să te ia!” ș.a., sunt numai câteva din expresiile legate de Dracu. Părinții mei m-au trimis mereu la Dracu fie pentru că le greșeam cu ceva, fie pentru că nu aveau timp de mine. „Du-te dracu!” e sinteza amintirilor mele din copilărie. Mai târziu, când am ajuns în fața comandantului, acesta a concluzionat: „Du-te dracu!” Și m-am conformat. Conștiincios mi-am făcut bagajul de călătorie cu merinde de drum, cu haine de schimb și cu icoana pe care mama mi-o pusese în portofel când am plecat prima dată la școală, ca pe cea mai de preț monedă de schimb cu care să îmi cumpăr pacea în momentele grele din viața mea. Am întrebat în stânga și în dreapta pe unde trebuie să o apuc pentru a ajunge la Dracu. Cei pe care i-am întrebat știau cu toții că pentru a ajunge acolo numai: „Dracu știe!”, pentru că adresa este: „La dracu-n praznic!”, adică acolo unde Dracu sărbătorește tot timpul propria sa prezență, existență, ființă sau ce o mai fi el ca drac. Nu am deznădăjduit. Comandantul meu îmi dădu-se o misiune, iar eu, ostaș veros, puteam să mă eliberez de acest ordin doar împlinindu-l. Am făcut eu cum am făcut și am ajuns la Dracu. Aici am constat că este foarte greu de intrat. Era o coadă nesfârșită de alți oameni care fuseseră și ei trimiși la Dracu. Oameni zeloși, serioși, cinstiți și dedicați ordinelor pe care le primiseră. Unii așteptau la această coadă de când se născuseră. Alții fuseseră trimiși aici în diferite momente ale vieții lor, încât ajunseseră să uite de când așteptau la coada care ducea la Dracu. Atunci, mi-am dat seama că timpul pe care îl mai am de trăit nu îmi este de ajuns să îl pot întâlni vreodată pe Dracu. Și am început să împart cele pe care le pusesem în desagă. Am dat doi biscuiți celui dinaintea mea și am convins și pe cel dinaintea lui că eu trebuie să fiu înaintea lor. Apoi am dat și celor care au urmat din bunătățile adunate în bagajul meu și am tot înaintat mai repede decât o făceau cei care nu erau de acord să împartă ceea ce strânseseră în viață pentru a ajunge la Dracu. După aceea mi-am împărțit hainele mele lor, pentru că știam că cu cât voi ajunge mai repede la Dracu nu voi mai avea nevoie de ele. Și tot astfel mi-am împărțit totul până când am ajuns în primele locuri dinaintea porții prin care, după ce treceai, îl puteai întâlni pe Dracu. Numai icoana nu am dat-o. Cred că dacă aș fi împărțit-o și pe ea, acum nu aș mai fi povestit despre cum am ajuns atât de aproape să îl întâlnesc pe Dracu. Îmi amintesc că am privit-o acolo, când mai aveam trei sau patru persoane înaintea mea și, în împietrirea cu care mă privea și ea am descoperit că, de fapt, nu eu trebuia să îl întâlnesc pe Dracu, ci acela care mă trimisese să străbat calea dintre mine și inima lui. Așa că am arătat icoana celor din jurul meu. Celor care erau printre primii de la intrare. Și i-am rugat să îmi țină liber locul în care ajunsesem, pentru că am să revin după ce mă voi duce până acasă să îi spun comandantului meu despre cum că am ajuns atât de aproape de a intra la Dracu și, mai mult decât atât, că am rezervat în eterna coadă a celor care așteaptă să intre acolo, unul dintre primele locuri la care aș renunța oricând în favoarea sa din tot sufletul meu. Pentru că oricât de greu mi-a fost să ajung până acolo, nu îmi va fi greu să îl las pe el în locul meu să afle ceea ce m-a trimis pe mine să descopăr. Pentru că eu știu ce este acolo de când m-am născut. Și i-aș dărui și icoana pe care mi-a dat-o mama mea cu care am plătit tot ceea ce nu puteam cumpăra altfel. Poate că astfel, la rândul său, se va întoarce să îi propună comanditatului său să se ducă la Dracu!