Cine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8, 34)

Chemarea pe care o adresează Hristos oamenilor este una dificilă. Acesta este și motivul pentru care, de-a lungul timpului, valențele ei au variat în funcție de context. Cu toate acestea, Părinții și Scriitorii Bisericii au arătat că nu este imposibilă datorită faptului că cel care își propune să o împlinească nu o face singur, ci cu ajutorul lui Hristos. Pentru Cezar de Arles, un bun păstor de suflete care l-a propovăduit pe Hristos în peninsula iberică în veacul al V-lea, fundamentul realizării acestei chemări este iubirea. În gândirea lui iubirea comportă mai multe dimensiuni. Ea poate fi egoistă, narcisistă și vanitoasă atunci când se manifestă ca iubire de sine, dar poate fi și eliberatoare, iertătoare și generatoare de bine și frumos atunci când este împărtășită, când se dăruiește pe sine. Este iubirea reflectată în raportul dintre Tip și Arhetip. Dintre Adam, cel care se iubește și adună doar pentru sine, și a Noului Adam, Hristos, care se golește mereu pe Sine. Iubirea, așadar, poate fi distrugătoare, după cum s-a întâmplat cu primul om care s-a iubit într-un mod greșit pe sine, ori poate fi izvor de viață, asemenea lui Hristos, Care se dăruiește pe Sine. Iubire jertfelnică. În acest orizont crucea nu este un dat contextual, cultural ori ideologic, ci, pe de o parte, este chipul tuturor neliniștilor și suferințelor interioare și exterioare care constrâng persoana umană, de care aceasta nu trebuie să se atașeze, să învețe a trăi cu ele și, pe de altă parte, este însuși trupul uman, pe care Tertulian îl vede ca fiind construit după chipul crucii, adică al eliberării de întuneric, dezordine și dezorientare. De aceea, Fericitul Augustin consideră că omul trebuie să își mortifice trupul pe cruce. Adică în trup plin de lumină, iubire și viață. Acesta este crucea pe care Hristos ne îndeamnă să o luăm. E crucea răstignirii întunericul în lumină. Când ne vom fi răstignit în acest fel, spune fericitul părinte, la rândul ei chiar și această cruce va fi răstignită. Crucea, așadar, este modul în care ne articulăm timpului și orizonturilor în care trăim. Lumea noastră. Tot Cezar de Arles ne amintește și că există nenumărate motive pentru care trebuie să iubim Lumea, deoarece acesta este în legătură cu Creatorul ei. De aceea, dacă Lumea este frumoasă, cu atât mai frumos trebuie să fie Acela care a împodobit-o. Și dacă Lumea este atrăgătoare și chiar seducătoare, de acea mult mai încântător trebuie să fie Cel care a imaginat-o și a zidit-o. Astfel este și crucea fiecărui om: unică și deosebită. Dar mai de folos trebuie să fie Crucea lui Hristos. Așadar, ceea ce avem de făcut este să nu ne lăsăm copleșiți de crucea dragostei de Lume și, asemenea lui Hristos, să nu iubim creatura mai mult decât pe Creator! Să înțelegem că Lumea este un dar special pe care Dumnezeu l-a oferit omului. Ca atare, omul nu trebuie să se îndrăgostească de darul oferit și să-l disprețuiască până acolo încât să-l uite pe Cel care i l-a dăruit sau, mai mult decât atât, să Îl privească cu ură și dispreț ca pe cel rău. În același fel trebuie privită și relația omului cu Dumnezeu. Omul trebuie să iubească pe celălalt pentru că acela îl iubește și nu pentru că îi face cadouri. Prin urmare cel care se leapădă de iubirea de sine și își asumă iubirea de celălalt este vrednic, după cum spune Hristos, să se urce alături de El pe adevărata Cruce, cea a lui Dumnezeu din Cer.