Dimensiunea ludică a valorilor

Relația binelui cu răul descrie două realități care nu sunt antagonice. Și nu sunt contradictorii pentru că ele constituie marginile între care se întind spațiile ce devin geografia lumii în care trăim. Sunt hotarele trasate pentru a defini diferențele între ceea ce este al meu și al tău. Prin urmare, binele, ca și răul, trebuie înțelese ca expresii ale unui relief uman fără de care făptura omului nu ar avea încotro să călătorească, ce să descoperă și nici cum să își imagineze frumuseți care să o încânte. Estimarea și actualizarea valorică a acestor principii de-a lungul timpului a denaturat orizontul lor formator și a dat naștere unui spațiu antagonic receptat ca realitate a dihotomiei dintre bine și rău. Pentru a stabili cât de veridice și accesibile pot fi valorile binelui și răului în care trăiește, ca expresie a imaginii supreme din aceste perspective, omul a închipuit – ceea ce înseamnă că s-a lăsat condus de imaginație ca de dorul cu care însăși imaginația s-a lăsat conturată în ceea ce îl definește – jocul. De aceea, toate modurile de a se juca pe care le-a inventat omul au avut, au și vor avea ca scop potrivirea ideilor ce și le-a imaginat pentru a stabil și respecta regulile date de propria gândire. În schimb, dar în aceiași interpretare, încălcarea regulilor jocurilor se referă la faptul că cel ce s-a implicat în realizarea și desfășurarea jocului, atunci când nu a fost suficient de pregătit spre a-l duce la bun sfârșit, întotdeauna a eșuat. Încălcarea regulilor, pe care cei care și le asumă înainte de a participa la respectarea și realizarea lor fără a fi suficient pregătiți reprezintă, prin urmare, cea mai completă definiție a unei defectuoase implicări și participări la regulile lumii în care omul a ales să trăiască. În acest orizont, existența, ca stare de manifestare creată, adică convenită, comportă prin definiție o fundamentală caracteristică ludică. Și aceasta pentru că a te manifesta uman, pe de o parte, înseamnă a fi în joc în timp ce, pe de altă parte, înseamnă a respecta regulile jocului pe care ți-ai asumat să-l joci. Jocul de acest fel în sine, la rândul său, este în esență labirintic. Însă, chiar și astfel, jocul este și rămâne expresia regulilor, adică a legilor sale interne și externe – asemenea creării unei pânze de păianjen – care conturează limite generatoare de spații între care cel care rămâne în joc față de cel care trece dincolo de legi și care, în acest fel, se află/este în afara jocului. În această cheie trebuie să înțelegem că în viața noastră cotidiană, a fiecărui dintre noi, în ceea ce numim experiență vie ca expresie a trăirii în sinele a ceea ce definim ca fiind al nostru, principiile prin care ne asumăm ca prezență în orizontul contextual nu depind de felul în care alegem să le trăim ca părți date prin naștere, prin creație, ci ca întinderi care ne cresc din propriei noastre experiențe ca forme ale asumării regulilor pe care aducerea noastră la ființare ni le dăruiește. Sintetizând, de-a lungul binelui și răului și nu între aceste noțiuni, suntem evenimente în desfășurare prin care se manifestă absolutul din noi ca manifestare a unui joc pe care îl jucăm după reguli datorită cărora existăm și pe care le-am asimilat ca dimensiuni naturale ale geografiei în care trăim ca daruri. Aici, fiecare în parte suntem margini ale căror manifestări țin de felul în care decidem să ne dovedim conținutul acestora ca expresii ale raportării noastre la infinitatea lor evenimențială. Definiția acestei arii spirituale, pe care alegem să o valorificăm moral și filosofic, este generată de regulile jocului căruia am decis să ne articulăm. Cu toate acestea, harta lumii în care trăim astfel este fundamental alcătuită din coordonatele binelui și răului în măsura în care jocul este parte a geografiei acestor valori care definesc interiorul propriilor noastre existențe. Ceea ce înseamnă că valorile sunt expresiile regulilor unui joc pe care nu putem alege spre a-l juca de unii singuri. Și aceasta pentru că, atunci când jucăm suntem pe teren, adică acolo, în inima lui. Iar când alegem să nu îl jucăm și prin urmare să nu mai facem parte din el, rămânem în afara terenului, în aut. Nici un joc, cu toate regulile și legile sale supreme nu poate fi considerat desăvârșit când este investigat din interior. Jocurile au nevoie de reguli și de spații. Precum o arenă în care cei care concurează nu au valoare dacă nu au spectatorii care să-i aduleze. De aceea, noțiunile de bine și de rău nu sunt antagonice, ci necesare în contextul ludic al universalei noastre percepții referitoare la noțiunea de ființă.