Poezie
Semne
1 min lectură·
Mediu
Eu sunt copilul Tău cel mai cuminte.
Am mers pe drumul ce mi-ai așezat
Și n-am crâcnit, nici n-am zbierat.
M-am dat cu fruntea de pământ,
Păstrând în Tine crezământ
Iubit Părinte.
N-am fost nici jos dar nici prea sus
Nu am râvnit să fiu o mare doamna
Ca lumea să o schimb după o toană
Sau să te cert pentru destinul bland
Ce îl trăiesc prin faptă și în gând
În nișa ce m-ai pus.
Dar Te întreb și eu, smerită,
Ce rost am eu în tot acest desen
Ce-l desfășori prin secole, peren?
De ce Þi-e noru’ atât de dens
De cred că viața n-are sens?
Mă simt pierită.
De mi-ai fi dat o minte brici
Þi-aș fi pătruns eu taina, firea,
Ducând în lumea largă știrea
Că nu ești cum au spus strămoșii
Nici rău cum te-au visat fricoșii
Cu suflet de furnici?
Sau poate Tu nu ai secrete
Dar ochii mei deschiși nu te zăresc
În vântul cald, printre verbinele ce cresc
În curtea mare-a cimitirului din sat.
Tu, Doamne, oarbă m-ai lăsat
Să port a Ta pecete.
04.11.2002
023592
0
ti-as da un cer de stele pentru ea!