Nicolescu Bogdan

Ireproșabil apus, Îmi strânge pielea Adierea aerului sărat, Ce-i poartă sudoarea Amorului diurn Și-mi canalizează Seva peisajului, Undeva, Spre sâmburele În jurul căruia Îmi exercit

M-am trezit mai devreme, Gâdilat în ochi de amurg. La crepuscul întinsă, Ai un orizont întreg pe spate... Gâtul zvâcnindu-ți Împarte timpul universului, În secunde vii Ce cresc pentru

N-am ce să analizez, Nici măcar nu disting Dacă visez sau mă uit în gol... În pupila nopții. Tot ce aud Este ecoul cuvintelor Pe care le rostesc Într-un gând gol, Parcă ar fi

Ploaia cade din cer nencetat, Cristale nocturne s-au sfărâmat Peste umărul ei,iubire uitată, In caramel,bomboane și ciocolată. Ref: Și fata plânge ușor, Pe coridorul gol... Fata plânge

De îmi găsești mirosul, În dimineața-nmugurită, Și în absența-mi, glasul, Atunci ai să fii fericită... Pentru că mă vei avea mereu, În zborul păsărilor călătoare, Sau în gânduri

Frecvența cuvintelor mele, Îmi sugrumă mâna ca o mânușă, Croșetată fin cu andrele, Din a florilor de dor cenușă. Grăbiți norii m-acoperă, Să mă cearnă apoi stropi limpeziți, La streașina

Curând plecam de-acasă, Și eu...și tu nepăsători, Stăteam singuri pe-o terasă, Noi doi și-un vânzator de flori. Te-am întrebat dacă visezi, Când orașu-ți cade sub bărbie, Și mi-ai răspuns că

Ea e prețul nopților prea lungi, Când risipind așteptări Nimic nu primeam. Dacă ai știi că Nimic aștepți - nimic primești Nu-i tot una, Ai fi ca mine. Stând în cafeanea Și socotind fară

Ce fel de zi e asta, să nu o poți simți, Când îți dorești atât de tare să o poți atinge, La fel ca orbul speri să te poți minți, Ca pe mâini în râuri lumina-ți se prelinge. E fatal să nu mă

Această maladie Sfințită cu suferință, Te face să fii naiv, Umil, nevolnic, Să asociezi prost Zâmbete, gesturi. Ești un vulnerabil, Te-nfunzi intr-o Imagine de om abject. Speranță

Recile ploi monocromatice, Când ochii mei deschiși au rămas, În miez de noapte sălbatice- Bătăi de inimă - bătăi de ceas. Simt cum părul îmi crește, Aud secundele cum se ciocnesc, Sforăind,

Sus pe cocoașa dealului Zace stânca blachului Blachului oltean Vasile Nenumărat de nopți și zile Cât e ceasu-n ziua-zi El cutreieră câmpii Strânge crecile uscate Și le-așează sugrumate Cu

Îmbracă-te iubito când ne iubim, Cu sinceritate și delicatețe pe chip, Și într-o formă o să ne contopim, Făcută din al timpului trup de nisip. Fă-mă să zâmbesc când te-ntâlnesc, Atât cât să

Cu luna adorm și arma în mână, Înghețat de dor de casă și-o Ea, Și inima-mi este să fie stăpână, Să uit să mai vorbesc cu vreo stea. Mă trezesc să mai pun aburi încinși, Pe brazi, să se facă

Înainte să-nceapă ziua, În timp ce visele Termină polenizarea ta, Îți desfaci petalele matinal. Lăsam lumina să intre, Să ne mângâie, Ochii și pielea și părul. Apoi cafeaua toarce Pregătirea

E greu să fii ca mine... Nehotărât și fără griji Și fără să te am pe tine, Degeaba mă atingi. La mine sunt legi nefirești- Să te inșele trupul tău... Să nu ști pe cine iubești, E supărător

Am vrut să-ți spun bun rămas, Dar m-ai împiedicat teribil, Când ai surâs sub nas Infantil și sensibil. Draga mea eu sunt puțin... Mă adun dintr-un nimic, Tocmai plec după ce vin, Nu m-așez

Mă trezesc În amurg, Lumina proaspătă Intră în cameră Și se așează pe fața mea, Fereastra devine O îmbrățișare de patru mâini A cerului sur. La sfârșit de februarie, Apare mirosul pielii

Unde marea se confundă cu cerul, Respirația ta în valuri se-aude, În briza ei se află secretul, Timpul ne-oprește între secunde... Atunci, încet in brațele mele, Te desfaci în unghiuri

Aș dori un pat să mai stau un pic întins, Și să mor cu pasiunea, Și salcia de saxuri să plângă indecis, Bucuria sau tristețea. Aș mai dori să o văd pe ea în dreapta mea, Să-i simt iubirea și

Dacă ai fost într-atât dărâmat, Încât ochii să nu ți-i închizi, Dar săvezi totul întunecat, Dărâmat de o armată de indivizi - Sau poate...o supărare Ce-ți presară spini pe drum Părând a nu-ți

Privind-o fără suflu cum trece, Ochii ei fără scrupule te seacă, De parc-ar vrea și să te înece, Dar...pune-ți pălăria și pleacă. Un poet, gândești, fără muza lui, E un om privat de libertatea

Sunt apusul tău preferat , Sunt un ocean înnoptat , Pe-a sa oglindă cu stele presărat , Și de comete în derută traversat . Un zbor înalt îmi poartă sufletul, Când ne mai vedem, atât de rar

Ploaia înseamnă memorie, Ea aduce nostalgie După ce a atins perfecțiunea, Ploaia face trecerea Dintre dorință și imposibilitate, Dintre memorie și prezent. Cine n-a apucat, Să guste dragostea