șerpi

Un pat de fier învelit cu o pătură murdară, un lighean și o căldare de tablă, un scaun cu spătar, o masă cu sertar. Doar astea erau în mica încăpere din căsuța construită din chirpici. Pe peretele dinspre Sud un geam, iar pe locul rămas liber, încastrată în zid, o centrală telefonică cu vreo douăzeci de numere, de care atârna receptorul. Căpitanul Bădeanu i-a făcut repede instructajul. - Ascultă, bă, și fi atent la mine, că n-o să-ți mai repet. Când auzi o sonerie în centrală, urgent bagi chestia asta, uită-te bine, în găurica a cărei clapetă vibrează, ridici receptorul și te prezinți că și cel care te apelează o să-și spună gradul și numele. Tu o să zici așa: Da, tovarășe, gradul și numele, sunt soldatul fruntaș, și-i zici cum zisăși că te cheamă. Să fii atent la clapeta cu numărul 33 că pe ea sună brigada. Scrii urgent, după dictare, nota telefonică, pe care o retransmiți, apoi după caz, celui căruia îi este adresată. Tu nu ești decât cureaua de transmisie, ca la sindicat, cum a spus Lenin. Să nu dea dracu să pui ceva de la tine ori să uiți ceva a scrie că Tribunalul militar te paște. Ai înțeles ? - Am înțeles, să trăiți ! Și acolo a rămas câteva luni. Mâncarea o primea de la compania aflată lângă plaje, prin soldații care treceau pe acolo în drumul spre postul fix de la debarcader. Frig tare nu era dar vântul intra pe lângă rama geamului. Soba era aproape tot timpul rece. Lemnele pentru sobă s-au terminat dar grănicerul trebuie să se descurce în orice situație. Și s-a descurcat. Un butoi metalic, umplut cu motorină aflat, nu departe, în curtea neîngrădită, l-a salvat pentru un timp. Lângă butoi zăcea un bidon metalic de vreo trei litri. Pe înserat îl umplea cu motorină și impregna, cu ea cenușa din sobă. Un chibrit aprins făcea ca o vreme să se audă flacăra duduind și să se încălzească tabla sobei care emana căldură de jur-împrejur. Da, dar căldura nu ținea mult și dârdâia, aproape că i se auzeau dinții clănțănind. În afară de frig era obligat să audă prin peretele subțire de scândură și necazurile din familia plutonierului major Hanță. Se auzeau, printre vorbele doamnei Hanță și suspinele. Costele, trebuie să faci ceva să scăpăm de aici. Dacă tu nu faci nimic îl iau pe Costeluș și plec la ai mei la Tecuci. Aici nici nu poate, la toamnă, să meargă la școală că nu se vorbește românește. Învățătorii îi învață pe copii în limba lor care, nici rusească nu-i ci-i un fel de cahulească, ori muscălească, de nici dracu n-o mai poate descurca. Acum să te duci la telefonul din camera aialaltă și să suni la biroul cadre, de la brigadă, să le spui să te mute. Ori unde te-o muta mergem toți trei, dacă nu, plec doar eu și Costeluș la ai mei. Așa să știi! Un plâns înăbușit pătrundea liber prin scândurile care despărțea centrala telefonică de bucătăria familiei Hanță, dar și vorba domoală, împăciuitoare a plutonierului. Mărioară, lucrurile astea nu se pot rezolva prin telefon. Uite săptămâna viitoare, marți, mă duc la Brăila pentru aprovizionarea cu materiale gospodărești. O să ies la raport la tovarășul maior Brețcan și o să-i explic de-a fir a păr situația noastră și poate m-o muta undeva mai bine. - Așa să faci Costele că de nu vorba nu mi-o iau înapoi. Plec cu Costeluș la ai mei, pentru binele lui. După o vreme s-a lăsat o liniște ce i se părea nefirească. Dincolo de ea începu din nou să audă, ca și în alte dăți, sunet de locomotivă urmat de un altul sacadat al vagoanelor alunecând pe șine. Dar de unde șine de cale ferată tocmai aici, în depărtări, la Sfântu Gheorghe din Delta Dunării. A ...da... e furtună pe Marea Neagră aflată la nici doi Km depărtare. Dar oare chiar seamănă sunetul valurilor mării cu al vagoanelor ce se deplasează pe șine? Pe cine să întrebe că pichetul grănicerilor e departe. Se uită pe geam, în apropiere câțiva copii se joacă de-a prinselea. I-ar întreba dar e sigur că aceștia n-ar ști. E sigur pentru că mai deunăzi a intrat în vorbă cu câțiva. Erau revoltați. Auzi ce vrea uciteli, învățătorul nostru: să ne ducă să vedem și noi munții, satele și orașele din țară de dincolo de apele aste ale noastre. Dar ce ne crede proști ? Să mergem pe munți ca să ne rănim picioarele în pietroaiele de pe acolo ? ori prin orașe unde ne poate călca mașinile ori tramvaiele. Că am văzut noi la film ce pericole sunt pe acolo. Mai bine stăm aici unde nu ne paște niciun pericol. N-or fi pericole pentru ei, se gândea grănicerul. Dar ce spaimă am tras eu într-o dimineață din primăvara asta timpurie. Peste noapte am visat că un șarpe s-a suit în pat și că mi s-a cuibărit în palmă. M-am liniștit dimineață când mi-am dat seama că am dormit cu palma sprijinită pe marginea patului de fier. Dar nu pentru mult timp. Ieșind afară am observat că printr-o gaură a zidului de chirpici a ieșit un șarpe, cam de un metru, care a început să se târască prin nisip lăsând în urmă o dâră ca o urmă a unui cauciuc de bicicletă. Pe dată și-a amintit că a mai văzut astfel de urme cărora nu le-a dat nici o importanță. Apoi și-a adus aminte de întâmplări cu șerpi auzite în copilărie. Povestea o femeie din satul bunicilor că într-o zi de vară și-a lăsat copilașul, de nici patru ani, singur pentru o jumătate de oră. I-a pus într-un blid lapte cu mămăligă așa cum îi plăcea lui. Când s-a întors încă de departe a auzit glasul copilașului zicând: mai ia și mămăligă că, de nu, îți dau cu lingura-n cap! Când s-a apropiat femeia a mai putut zări un șarpe care s-a refugiat fulgerător într-o găurică pe care până atunci n-o observase. Apoi își aduse aminte de o întâmplare spusă de un bătrân pe butucul de la poartă într-o după amiază de duminecă. Zicea că atunci, cu mult timp în urmă, când el era copil întorcându-se de la săniuș a găsit un toiag încrustat cu niște desene deosebit de frumoase. L-a adus în casă și s-a jucat cu el împreună cu frățiorul său. Și, ce să vezi, dintr-o dată bățul cel frumos a începu să se miște târându-se prin casă. Noroc cu bunicul bunicului. L-a prins cu fărașul și l-a aruncat pe ușă afară ca să hiberneze în continuare. Cu gândul la șerpi nici nu observă că începuse a se lăsa înserarea. Din apropiere, de la bufetul satului, se auzea un cor pe trei voci. Erau bărbații din sat, cei mai mulți pescari, unii însoțiți și de nevestele lor. Era un cântec pe care ascultându-l parcă vedeai stepe nesfârșite pe care umblau moșii și strămoșii lor căutându-și libertatea. Și și-au găsit-o aici printre apele și stufărișurile de la vărsarea Dunării. Aici doar ei erau stăpânii. Încet, încet, se lăsa înserarea. Odată cu apariția stelelor din depărtare se auzi un sunet de motor Diesel. Sunetul era însoțit de lumina ce apărea pe stâlpii purtători de becuri și prin ferestrele unor case. Din când în când motorul dădea câte un rateu însoțit de întreruperea fulgerătoare a luminii dar întotdeauna sunetul și lumina erau biruitoare. Ele depindeau în mare măsură de unchiul Vanea. Când acesta era treaz sunetul și lumina erau la locul lor. Dacă vodca i se ridica la cap se lăsa întunericul iar locuitorii satului se culcau, nu înainte de a-și face cruci uriașe de la frunte până la pământ