***
... și lumea va continua să râdă... Să lenevesc într-o deplină mahmureală e țelul meu de-acum. Căci moartea-și spală în apa mea curată fața-i hâdă.
***
gâtul de lebădă al dinozaurului continuă să prevină rigidizarea pohetului și eu care eram atât de aproape să-mi spun toată povestea... acum tac și intruiesc imaginarele forfecuțe cu care tăiam
inițiale pentru mai târziu
fum obosit mi-e teamă de fericire de coasta mea secretă un fel de liniște după atâta căutare: în orice persoană e concentrat infinitul ca o compensare a morții trebuie să țintești
Guarda che luna
o disperare fluidă încă de dimineață apoi ieșirea în oraș nu se pot individualiza părerile cu oricine te întâlnești pare o amintire fotografiată și ici colo te gândești că prin
tolba cu flaute
veninul meu e ca ceața lăptoasă și imaterială a dimineții săgețile mele sunt flaute răsucite pe care le slobod către voi pentru că vă urăsc un copil ce-și devoră maturitatea în patul încă
târfele harului
târfele harului I forțezi prea mult cuvintele scuipi a lehamite dar mai bine așa scapi de ele nervii te lasă ce e drept dar trebuie să ai răbdare prostia ta se va transforma în ceva
curiozități
* abruptă procesiunea procesele sacrul din ce în ce mai puțin profan din spate urlă religia și mulțimea gălăgioasă mă împinge înainte * în loc de fular curcubeu de baltă în loc
cu alți ochi
de fapt sunt cel autentic (sunt altul) când mă privesc în oglindă cu ochelari am o privire verde și întretăiată de trecerea anilor ca o caracatiță îmi mișc brațele și în
restanță
departe de crucișătorul lui potemkin zâmbetul tău acoperă mormanele de gunoi pe care le-aș fi ocolit înainte de apus
violoncel de aer
citim aceleași pagini în același pat de sticlă în care ne oglindim trupurile sub noi un mormânt gol deocamdată așteaptă numai un violoncel de aer vuiește în el un violoncel de aer
sora smântână
adevărul e că povestea asta cu autobuzul de șapte și douăzeci e o porcărie acum nu mai lucrez la madama cu pricina dar naveta încă o fac și nu la șapte și douăzeci ci la 13 și 20 lily corina
Dintr-un puzzle o femeie
nebunia din ochii ei verzi albaștri multiplicați pe cartonașele umflate ca niște pernuțe în secunda în care i-am surprins dorința am uitat pentru ce trăiesc poate suprarealism înghețat: genă
Pescarul
am fost pescar dar nu am închis niciodată ușa cu yala (pe malul unui lac înaintez cu o lanternă în mână) în halat de casă – poet bucătar – sunt atent la toate mișcările din jur aprind
Diferență și păcat
shakespeare kant o caisă un dovleac platon novalis o rodie o cugetare schopenhauer picasso strugure și nucă de cocos rimbaud elytis aguridă și extaz bach și merele felii de pergamute
timpul din mâinile mele
timpul din mâinile mele nu potolul ne ține în viață ci foamea – zgândăresc eu în mintea mea ceva inteligent dați-mi vă rog două lame de tăiat venele (dacă nu cer așa îmi dă gumă de
cu alți ochi
de fapt sunt cel autentic (sunt altul) când mă privesc în oglindă cu ochelari am o privire verde și întretăiată de trecerea anilor ca o caracatiță îmi mișc brațele și în
am căzut într-o șoaptă
sigur că legea spune altceva dar n-ar avea nici un farmec dacă totul s-ar elibera dintr-o dată ca un ochi de căprioară în verdele pădurii trebuie să amânăm cât putem am iubit într-o
Ca o nocturnă viața
în căușul serii citim aceleași pagini sub noi un mormânt gol deocamdată numai un violoncel de aer vuiește în el un violoncel de aer vuiește în aer își trece lemnul sensibil de la un ochi la
linia perfectă
linia perfectă unele cuvinte fac mai mult zgomot decât altele și chiar dor pentru că vin pe căi ocolite și reziduale pentru ele nu există o linie perfectă decât cea împlântată în palma
Pastel
manual de haotică: omul măr cu picioare de marmură așezat cu grijă în parcurile mizerabile mușcând aerul în jurul apelului telefonic se concentrară curioșii astfel că trebui să pun palma peste
Schimb de experiență
despre lucruri deja spuse despre o iubire deja iubită o minciună mințită pe la amiază o zi de altădată actualizată depozit de curiozități în care descoperi o fotografie două buze apropiate în
Rana
și spun dușmanilor mei: dați-mi o rană să-mi fac cuțit pe măsură să-mi fac eu însumi femeie din osul meu – diapazon ce absoarbe orice încordare și neliniște Dar la ce bun când în trupul
Anotimpurile poemului
cine tulbură sacrele rotații ale sânilor tăi ? gustul vinului – gustul primăverilor din adolescență – un amalgam de frunze respirând prin cămașa descheiată? iată returul greșelilor și erorilor mele
Eva care a devenit Eva
luna înfiorându-se ca o piersică pe crengile uscate ale nopții mâinile tale întinse către miezul invizibil ce îmi obturează pulsul aberațiile melancolice sau romantismul incoerent creează o imagine
închis într-o năframă
pe câmpul de mătase tremur de frig îndur totul numai să pot distinge desenele ce se insinuează cu atâta finețe pentru că ezit și mâna mi se oprește dincoace de gest durează ani lumină până să
singur cu tine
seara deloc liniștitoare pune stăpânire pe cameră într-un colț întunericul e tăiat de un fir de păianjen de-o parte și de alta morții cu vii stau de vorbă (obiectele moarte cu cele abia intuite în
contrabandă cu fluturi
vecina mea împarte pe sub mână dantele fine celor care îi zâmbesc cu subînțeles – dar desigur cu multă prudență își alege și torturează victimele transfer de nesiguranță de la cuvânt către
Era burticilor goale
și dintr-o dată se făcu o vijelie care aduse mari minuni și schimbări pe pământ... se făcea că pe stradă apăruse o nouă modă sub tensiunile politice și mișcările social-psihice ale demodaților de
Despre moarte, cu indulgență
dureros apocaliptic ironic acest sentiment coboară ca un ambasador fardat aranjat parfumat dintr-o limuzină tocmai pe strada asta moleșită chiar în fața terasei unde fiecare șade cu spatele la
Cândva mi-am dorit
versul clasic dar cine s-a întins după prima piersică? a fost un fel de anotimp reținut cum ar fi rima o mireasă pentru vers versul de culoarea săpunului și gramatica soacră a cuvântului (căci
Pietrele
dimineața înainte de a coborî din pat când roua mărește și tulbură percepția flori de lapis lazuli plutesc peste frunte „cine e fără de păcat să arunce primul” – a ales poetul să strige și
Mi-e mai ușor...
Mi-e mai ușor greierii achită notele de plată îndrăgostiții cară provizii iubitelor e semn că tomnaticul a venit mi-e mai ușor să te iubesc în lemn de nuc cioplind un coș pentru
Pictorul
culorile urmează în liniște lucrurile numai pânza cade tăind peisajul în două fluturii se ridică de la pământ cu aripile încărcate de uleiuri în zare pensula retușează amurgul și
Poem pentru mâna stângă
îngeri sălbăticiți mi-au trecut prin mâini strigătul lor de luptă m-a îndârjit atunci când ți-am spus bună-dimineața ceva din ritmul lor s-a adeverit când ne-am atins întâmplător și s-au pus în
Pălărie pe text
prefer bucuria fără conținut și durerea fără conținut pentru că atrag o seninătate aparte în suflet și când ești greu de atâta memorie îți spui că e timpul să dai afară – „hai să ne împăcăm” a nu
Rugaciuni
I Eu sunt poetul primelor cuvinte, Al tainei lor, și-atunci când le contemplu Mă rog la poezie ca-ntr-un templu În fața unor sacre oseminte. Vor fi fiind lipsite de-acel eu, Nu-și folosesc
Invazia greierilor
mă aflu pe drumul spre casă după o zi de muncă tărăgănată ferestrele îmi luminează adidașii albi ei se reflectă pe gardul viu ca un foșnet străin nu știu ce anume leagă acest lucru de
Gustați merele poetului
dar poftiți vă rog serviți nu sunt chiar atât de acre prospețimea lor este proverbială poate că le-a cules el însuși prea devreme dar astfel nu riscă să le doboare vântul sau să le mănânce
Eu și potrivnicul meu
inima ți-o cunosc e un corp geometric căruia i s-au retezat colțurile și în loc de suprafață i s-a deschis un câmp ondulatoriu în relație cu lumea e un psalm imperfect scris cu sânge pe
Serviciul de ceai chinezesc
visam ceva foarte adevărat cum că lumina e o oglindă înrămată de întuneric zăream în ea într-un fel anume totul ca și cum ar exista mai multe toturi oglinda se afla într-o cameră spațioasă cu
Pseudo-eseuri
1. înaintea cuvintelor – umbrele sonore 2. coșmar cu muguri calcinați ce zgârie cerul care-a adăpostit lumina ucigașă 3. în fața ușilor noduroase – iată-ne îmbrăcând scheletul
Circul
emblematic surâs al copilăriei moartea surâzând pe sârmă (jos plasa care asigură continuitatea) aleargă animalele stenografiindu-și pașii pe nisip pe rumeguș sub arcul cravașelor (cineva a mai
Fantazii
*** din înalturi ochii tăi împrăștie flori de sare adunând cerbii singuratici *** îngerii-demoni ai neliniștilor mele ca niște gene în prelungirea ochilor tăi… *** îngăduie-mi
Fantazie
drum de țară, dimineți încremenite prin ochiul fumuriu dintre văi se ivește o viziune trosnind în pustiu mâna ta caldă aburind a dorință caută somnul, pe când norii întâlnesc izvoare pe
Autobuzul de \"și douăzeci\" (fragment)
(mâine e duminică) voi veni dimineața devreme la tine fiindcă va fi o zi specială însă înainte voi trece pe la florărie voi cumpăra niște clopoței să te trezesc dar să nu fac prea mult
O casă din ghelarul dispărut
O CASÃ DIN GHELARUL DISPÃRUT mirosul zăpezii parcă a împrumutat o mostră-concept din amintirea unei copilării zgândărite cu o casă de cultură în care niște legende își făceau apariția în carne
Trebuie
TREBUIE trebuie să auzi un sunet – ca să înțelegi liniștea dar trebuie să ocolești prea multa fericire – ca să înțelegi liniștea trebuie să cunoști măcar o taină – ca să poți ține un
