Nicolae Diaconescu

"într-o zi ți-ai văzut steaua explodând
ca mii de curcubeie
de ce s-a stins cât îți era
de dragă(?) (căci)
i-ai simțit explozia! (dar)
tot ce a rămas
e o gaură neagră
nu mai vrei să scrii despre ce să mai scrii(?)
Sine altor corpuri poate mai găurite decât tine
rămâi cu gaura ta neagră
visând o strălucire de durată"

Pe cerul înstelat ți-ai ales undeva o stea, e a ta, numai a ta, e un refugiu secret. Ce dezamăgire, până și steaua care părea veșnică a dispărut și i-a luat locul gaura neagră! Nu vrei să mai scrii, despre ce să mai scrii?
"rămâi cu gaura ta neagră
visând o strălucire de durată"
Când o să cobori din lumea aștrilor anunță-mă, te așteaptă on muritor de rând!

Este evident pentru oricine te citește că scrii bine. Totuși, pe mine, textul ăsta m-a nemulțumit, mi se pare alambicat, stufos, pe alocuri morbid, prea complicat, m-a obosit încercând să urmăresc un fir... chiar și ca poveste polițistă. Probabil este vorba de o compatibilitate mentală, tu vezi lumea într-un fel eu o percep total diferit. Sufletul feminin este greu de descifrat!
Te-am citit și altădată, mi-am amintit Casa de la mansardă?, am vrut să recitesc povestea și constat că ai șters-o! Poți să-mi spui de ce?

Atâta m-ai lăudat că pur și simplu m-ai blocat! Poate că ai însă dreptate și eu sunt modest. Povestirea este scrisă cu foarte mulți ani în urmă și a fost publicată. De curând am vrut s-o postez pe acest site și nevastă-mea, recitind-o a râs cu poftă. Tu ai dreptate, cititorul nu rămâne indiferent.
Mulțumesc!

-Uță, ce ai?
-Mă doare buba maică-mare, mă doare rău!
-Unde Uță, spune!
-La cap mă doare...
-Să-ți facă maica o oblojeală cu felii de cartofi și-o să-ți treacă. Cum te doare?
-Parcă m-am lovit în cădere, s-a rupt craca la păr da' nu-mi amintesc în ce zi! Îmi sună a gol maică-mare, ce e înăuntru s-a fărămițat, s-a sfărâmat, parcă am o piftie în cap. Mă mai fac bine?
Taman atunci a intrat în cameră agentul veterinar, îl chemase mama să mă consulte, în satul nostru nu aveam doctor de oameni.
-Fii fără grijă copile,“Creierul” nu poate fi “fărâmițat”, este un organ ce produce și procesează gândurile, în el își are locația mintea, în cel mai rău caz unele gânduri se pot sfărâmița, distruge, elimina și anihila, și în această situație creierul produce gânduri noi, vibrând în “unde” cerebrale.
-Ce e prosteala asta? l-a luat maica-mare la rost. Dă-ne o bulină dacă ai și pune-i termometrul să-i iei temperatura că are fierbânțeală.
-Mă doare maică-mare, mă doare rău buba!

De acord, ai abilități de vânător, prinzi în mulțime o întâmplare,"apoi această pradă (trebuie) să fie curățată de paraziți, pieptănată și aranjată astfel încât să fie prezentată în toata frumusețea ei Irinei, la telefon.
De multe ori îmbogățesc un fapt banal care n-ar stârni interesul sau curiozitatea Irinei. Și faptul banal devine poveste. De multe ori inventez pentru că Irina are nevoie de multe povești de acasă, cu oameni de acasă.
Suntem două vânătoare de povești, Ioana si cu mine.
Povești pentru Irina. Bune de spus, seara, la telefon".
Am citit până la capăt și așteptam povestea. Nu am găsit-o. Poate pentru tine povestea are altă semnificație! Am căutat-o și în alte texte (Cartea Irinei cu numere mai mici) și tot n-am găsit-o. Mi-am spus în sinea mea, păcat de această mână sigură în ale scrisului că nu ne încântă de-adevăratelea cu o poveste, (poate cu o excepție, alergică la...).
Sper să nu te superi, aștept cu nerăbdare o altă poveste, ai tot ce-ți trebuie pentru asta.

De curând am participat la înmormântarea unei persoane apropiate. Configurația cimitirului s-a schimbat, aleea cu vișini nu mai există, doar pădurea a rămas la fel, până în marginea cimitirului.
Mulțumesc pentru empatie și semn Ioana Geier.

"De parcă n-ar fi avut trai bun de mult
sta o cucuvea
în mijlocul fețelor mânjite de întrebări

într-un spațiu utopic președintele căuta
obraji pentru târguirea din fața porții"

Vara, în nopțile cu lună, mă plimb prin curte și m-ămbrac în mirosul de regina nopții. Pentru tine:
"orașul mi-e haină
îl trag ușor pe spatele vechi
deodată îmi văd bătrânețea
nu mai sunt fecioară pe câmpul de salvie
tac
în noaptea asta mă gândesc
că broșă n-am purtat
cumva e timpul"
Dă impresia unui pesimism pozitiv. Mai vin!

Într-un interviu domnul Vladimir Paskievici mărturisea că în Franța, a participat la un concurs pentru a primi o bursă. I s-a cerut să scrie un eseu despre cea mai importantă calitate umană. Dânsul a ales toleranța și a câștigat.
Pentru mine etica (include cinstea, implicit dreptul la viață, toleranța)este cea mai importantă calitate.
Textul de mai sus, ca lectură, este foarte plăcut, dar, întrebarea nu este pusă bine. Tânăra, bolnavă sau sănătoasă, nu făcea artă, recunoști că falsurile ei erau atât de grosolane că sufereai organic. Incertitudinea nu constă între a alege arta sau viața. Problema este că i se induce, fals, ideea că este artistă. O minciună nu te poate ține în viață multă vreme. Un succes astfel clădit este totdeauna perisabil. Adică vindem produse falsificate (repere artistice distorsionate) îmbolnăvindu-i pe alții?

Tristețea și tensiunea poveștii provin din faptul că deși copilul este încă naiv și nedumerit în fața realității intuiește necazurile celor dragi și face orice depinde de el pentru a-și salva familia din situația imposibilă în care se afla satul românesc. Personajele negative din povești prind viață în ochii lui (paznicul, pădurarul) iar pădurea este bântuită de duhurile rele care îl împietresc de groază. Frumusețea rezidă din faptul că reușește să-și păstreze temeritatea și curajul specifice vârstei. Mulțumesc domnule Tomescu pentru apreciere. Vă mărturisesc, am scris povestirile Atât de departe de casă, Într-o sâmbătă noaptea, Ochi de jar și altele, plângând.

Vis, halucinație, transă! O altă lume,unde brațele se desprind și pornesc în căutarea lui. Deși l-au găsit nimic nu mai e cum a fost.
"Acolo eram și când ai trecut înapoi, cu brațele mele care te găsiseră, încolăcite în jurul gâtului ca și cum m-ai fi cărat în spate. Păreai obosit și trist, poate de asta nu m-ai recunoscut." Un tablou ireal și totuși credibil. Probabil că asta se cheamă poem în proză.

Ioana,

Îmi pare rău că te-am descurajat, chiar sunt jenat după mărturisirea ta. Sunt de acord cu tine, copiii au o imaginație bogată, ei nu trebuie răniți nici măcar cu un cuvânt. Am încercat să înțeleg sensul, să intru în mentalul fetiței care făcea figurine din argilă roșietică și vâscoasă și le punea la copt, (mai ales că și eu am avut asemenea experiențe în copilărie, cuptor de pâine, figurine din cocă, un taur care era să mă omoare! și bondari sau trântori din stup cărora le băgam un pai și le dam drumul să zboare) Putea să facă orice fel de figurină, un câine, un cocoș, dar nu, ea avusese o experiență traumatizantă cu un bou care vrusese să o ia în coarne! Mi-a displăcut că avea mațe constipate. Nu știu să-ți explic de ce această respingere! Să presupun că fetița ea însăși fusese constipată și această însușire a transferat-o propriei creații, boul din argilă. Dar, mațe constipate, ca posibilă metaforă, merge în gândirea unui adult, așadar am ieșit din mentalul fetiței și s-a creat o ruptură.
Mergând mai departe:

"din toată anxietatea lui
a ieșit un cuptor cioturos
în care aveam de îndesat mici dopuri de lut
la fiecare coacere"

Așadar, deși boul era o figurină, fusese însuflețit în mentalul fetiței, ceea ce este credibil, dar când vorbești de anxietatea acestuia, e clar că e ideea adultului de azi. Din nou o ruptură în percepție!
În sfârșit, ultima strofă. Văd că ai făcut corectura, decărnat cu descărnat, ceea ce este cu totul altceva!
Aici iarăși apar două planuri în percepția mea, boul descărnat mama l-a înlocuit cu Joiana! Ce caută frigidă? Nu se potrivește cu mentalul copilului! Nici digestia imediată nu se potrivește.
Am dat aceste explicații din poziția de cititor, nu de critic, nu exclud ca opinia mea să fie falsă pentru tine. Poți să încerci să pui aceste gânduri într-o poveste pentru nepoți? Dar trebuie să te hotărăști, povestitorul este ori copil, ori adult.

Reușești să binedispui cititorul și asta nu e puțin! Ți-am citit mai multe poezii, sunt savuroase, inclusiv dialogurile cu domnul Gârda. (Gîrda?) Am lăsat acest comentariu din dorința de a reveni în pagina ta:

"Nu-ți spun adio astăzi și nu că mi-ar fi greu
Dar prea s-a spus adio în dramele jucate
Suntem actori ce dracu de-acum și tu și eu
Închidem stagiunea direct din realitate"

Tot încerc să înțeleg sensul ultimelor trei strofe. M-am resemnat, accept să fiu eu "boul cu mațe constipate", anxios, prea temător să-mi exprim opinia tranșant, așa că... "la abatorul decărnat". O altă dilemă nu-mi dă pace, decărnat, decărnat, oare ce-o fi? Alambicată e mintea lu' "Joiana cea frigidă care sfârșea brațul de fân din prima dar avea tot timpul digestie imediată". Ce multiple înțelesuri ne oferă Joiana frigidă, câte căi de investigație ar trebui urmărite pentru a cunoaște tainicul adevăr ars în "cuptoare de pâine făloase". Adorabil text, păcat că nu sunt psiholog să-l descifrez mai bine.

Dincolo de plusuri și minusuri Eugenia Reiter este o forță a naturii! Deși nu o cunosc altfel decât pe site, îmi e foarte dragă!
La multi ani Eugenia Reiter!
La mulți ani tuturor care intră pe poezie.ro

Ce poate fi mai frumos decât să constat că în spirit Basarabia e România. Îmi sunteți foarte dragi cu toții. Vă mulțumesc!

În astfel de momente e greu de spus ceva! Totuși fac o precizare, prin acest epitaf nepotul este la înălțimea comandorului Dobre! El era parte din România tăcută.

Când scrii despre iubire trebuie să o simți! Mi se pare că ești total detașată de text deși folosești cuvinte mari. Am impresia că te ascunzi sub o mască.

"Un om care iubește este o stea"!

"Luminează cu energia iubirii calea altora. Dăruiește-o altora prin gesturi, priviri, fapte.
Fii bun cu oamenii care nu-și găsesc drumul în viață. Tu l-ai găsit. Chiar neiubit fiind ai descoperit că iubirea locuiește în noi. Când o descoperi nu ești doar la poala cascadei, deseori ești cascada însăși."

Suferința transcende realitatea, "Scriu, scriu deslânat dar ce mai contează când îmi vine să urlu..."