Tobiță pisoi de oraș

TOBIÞÃ, PISOI DE ORAȘ Aprilie 1993 De Crăciun, de Paște ne mai strângem pe-acasă. De bucurie mamaia a înroșit ouălele, a văruit pomii și a făcut curățenie generală. Câteva claxoane dau de știre c-am ajuns și dinspre casă apar intr-o veselie generala Pripas, un cățelandru de un an, Tobiță ce se incurcă printre picioarele noastre și mamaia mișcându-se ceva mai greu. După imbrățișări, pupături și hârjoneli cu Pripas, Tobiță urcă in mașină și se culcușeste pe perna din spate.Nu-l mai putem urni de acolo, e locul lui preferat. Totul a inceput cu ani in urmă când doamna Dumitrescu , secretara Școlii Militare de Muzică, o femeie trecută bine de 50 de ani a invitat-o pe soția mea la un ceai. Tăifăsuiesc ele despre câte se intâmplă in lume și într-un târziu, când T. s-a ridicat să plece, d.na Dumitrescu a oprit-o cu un gest. -Stai, vreau să-ți arăt ceva. A deschis un sertar și de acolo a răsărit mai intâi o coadă imbârligată, apoi doi ochi jucăuși. - Din cauza unui șoricel, zâmbi secretara stânjenită. Se aciuiase printre dosarele mele și nu mai aveam liniște, îi auzeam ronțăitul și în somn. Ștrengarul ăsta m-a salvat. D.na Dumitrescu l-a luat în brațe și a oftat. Trebuia să nu-i fi dat drumul prin școală, s-a ascuns intr-un pian și comandantul chiar azi mi-a cerut să scap de el... Nici acasă nu pot să-l iau , bărbatu-meu are alergie la părul de pisică...ați vrea să-l primiți dumneavoastra? Vi-l dăruiesc! -Sigur, soțului meu îi plac foarte mult pisicile.! -Uf,, mi s-a luat o piatră de pe inimă.Te rog să ai grijă de el, îi dai chiflă inmuiată in lapte, brânză de vaci, parizel proaspăt...e ca un copil. Când pe la amiază am sosit acasă, soția arăta foarte veselă. -Ceva nou pe la școală? am întrebat-o așezându-mă la masă. Mi-a povestit ce pisoi drăguț are d.na Dumitrescu și cât de greu i-ar fi să se despartă de el. Eu mâncam in tăcere. Văzând că tac, iese pe balcon și se-ntoarce cu ditamai sacoșa. Trage fermoarul si pisoiul “zdup” , direct pe masă lângă farfuria mea.. -Zât, sar ca ars. Apoi după ce mă dezmeticesc. -Ce-ți veni , dragă? Dă-l afară că ne umple casa de păr , purici și alte alea. E foarte curat, d.na Dumitrescu îl spăla cu șampon! I-a pus și un nume drăguț, Tobiță. -S-o fi săturat femeia de pipi prin casă și te-a cadorisit cu el. Tobiță simțind că i se decide soarta întorcea capul de la mine la T. -Dacă aș fi știut că te superi așa rău...Mi-a fost rușine s-o refuz, ce-o să-i spun acuma? - Mare lucru să inventezi ceva! Tobiță incepu să toarcă. Se pisicea la picioarele mele. se arcuia și se freca atât de insistent că nu m-am putut abține să nu zâmbesc. -Dacă l-am duce la țară? insistă T văzând că mi se luminează chipul. Acolo nu o să-l ținem in casă. Ce zici? -Bine, m-am lăsat înduplecat. Apoi la un sfârșit de săptămână, am incărcat mașina cu tot felul de harțabale de nu mai rămăsese nici un spațiu pentru Tobiță. -Il țin in brațe, s-a grăbit soția să-mi răspundă de teamă că-i las pasagerul pe jos. Vreo oră băiatu’, cum îmi plăcea să-i spun, a fost relativ cuminte, da și când și-a dat drumul...Mieuna de ziceai că e apucat. -Arde-i câteva, zic exasperat. Ba nu! Oprește mașina că vrea afară.. Trag Dacia pe marginea șoselei și coborâm toți trei. Cu coada ochiului îl urmăresc pe Tobiță. Pisoiul se pitulează în iarbă și deodată svâcnește aterizând pe ceva care mișcă. Acel ceva sare in sus. Foarte speriat, pisoiul s-a ascuns sub mașină. T râde și ia conul de brad de care se lipise un melc. -Mă Tobiță, așa că n-ai văzut în viața ta cum arată un con de brad ? Incurajat, pisoiul aleargă prin iarbă, prinde după o scurtă pândă un băț și dintr-o săritură ajunge pe scaunul din față al Daciei. -Ia te uită ce copil cuminte, îl mângâie T. Să ne grăbim și noi că ne-apucă noaptea, zice ea. După alte două ore de mers am ajuns acasă! Bucurie mare, copiii intreabă ce le-am adus, scotocesc prin mașină dar despre Tobiță nu suflăm o vorbă.Descărcăm bagajele și noapte fiind, dăm drumul pisoiului prin curte, gândind că își va găsi un culcuș în magazie, în podul cu fân, sau în grămada cu rumeguș. A doua zi îl găsim colac pe capota mașinii. Când l-au văzut ăia mici (aveau cinci și șase ani) au strigat”ura” iar mamaia a zis “asta ne aduceți voi de la București?” iar tataia i-a făcut vânt mormăind “Afurisitul, a și zgâriat capota”. Speriat Tobiță a rămas pironit în stratul de flori, neștiind încotro s-o apuce. Mache un cățeluș adus tot din București, l-a apucat de coadă și să te ții hârjoană printre bujorii mamaiei! De atunci, ori de câte ori veneam de la București, mare bucurie. Cum apărea mașina la poartă, ăia mici urcau in spate să-i plimb cincizeci de metri până la fântâna din curte , Tobiță își ocupa locul printre ei, pe perna din spate, iar Mache lătra și se smucea în lanț de ziceai că se spânzură. Când se linișteau, porneam prin grădină la treabă ,iar Tobiță “băiatu’ ” era nelipsit printre picioarele mele. O dată a venit la mine cu un șoarece în gură. -Delia, Traiane veniți să vedeți , Tobiță cel viteaz a prins un șoarece! Pus pe șotii “băiatul da drumul șoricelului ,se tăvalea prin lucernă ca și cum ar fi uitat de victimă și-apoi zdup deasupra lui. Îi da încă o dată drumul, și bietul de el se pitula in gaura unui greiere, la marginea unui pietroi sau se ascundea intr-o tufă de trandafir. Tobiță îl scotea cu gheara și-l aducea din nou în lucernă, lăsându-l de capul lui. Copiii strigau cât puteau : fuge tată, fuge. Tobiță torcea alintându-se de tulpina gutuiului , când dintr-un salt l-a apucat iar . Apoi s-a răsturnat pe spate și-l ținea intre cele două picioare din față. Joaca părea că nu se mai termină. Când șoricelul obosit sau doar resemnat, nu s-a mai ascuns ,Tobiță l-a apucat de cap și i l-a retezat dintr-o dată. Corpul i-a rămas în iarbă ghilotinat. Gândisem cu puțin înainte că șoricelul merita să fie salvat. Mi se făcuse milă de el și nu știam dacă trebuia să-l cert sau nu pe Tobiță. Spre toamnă, culegeam perele pergamute, hop și Tobiță pe câte-o cracă , sfârr, sfârr. Se lipea de mâini și picioare de nu mai puteam face treaba. Se ținea după mine mai ceva ca un câine. Când am terminat perele, tataia a zis că ar cam fi timpul să spălăm deja, un fel de butie unde striveam strugurii după cules . Am intrat în magazie cu gândul să scot deja afară, când buf, tronc, șuierături ca de șarpe, țipete ca de cucuvea. Dinspre grămada de rumeguș se auzeau tot felul de foșnăieli. Am rămas o vreme nemișcat. Zgomotele au încetat și ele. -Vreun huhurez, s-a aciuiat prin pod, mi-am zis. Am aprins becul, si-am proptit o scară de butie. Bușelile, șuierăturile au început iar de nu știam ce să cred. Proptit pe marginea butiei nu vedeam nimic.Iau lanterna și plimb lumina dintr-o parte în alta. Un șobolan negru, cu o coadă mai lungă decât el, se repezea cu furie in peretele dejei, urca pe doage cam un metru și buf, inapoi.De disperare scotea niște șuierături cum nu auzisem vreodată. M-am trezit strigând. -Copii, veniți să vedeți! unde sunteți măă? Tobiță de care mă impiedicam la tot pasul lipsea și el. - Ce ne-arăți tata? - Căutați-l pe Tobiță repede. Nu era de găsit. Exasperat am prins pisica vecinei. M-am urcat pe scară și-am vrut să-i dau drumul în butie. S-a zbătut, m-a zgâriat, s-a agațat de mâinile mele pînă am scăpat-o. A fugit ca alergată de câine. - Tobiță n-ar fi făcut asta, le zic copiilor. Unde dumnezeu o fi? - Era in mașină, a răspuns T care a apărut cu el in brațe. “Băiatu’ “ , ca de obicei, torcea de zor. - Dă-l încoace și urcați și voi să vă uitați, Tobiță ne va da o reprezentație. Îl las ușurel în fundul butiei. Probabil nu se dezmeticise sau se simțea pe un teren străin, altfel vă puteti închipui ce a urmat ?. Șobolanul s-a repezit la Tobiță și i s-a cocoțat în spate încercând să-i mursece gâtul. Tobiță se pitulase așteptând poate ajutorul nostru. Am rămas înmărmuriți, la așa ceva nu mă așteptasem nici eu nici T. Doar copiii au tras niște chiote de ne-a înfiorat pe toți. Îl omoară, îl omoară, strigau ei și ne-am trezit cu tataia, mamaia, tanti Florica, nenea Nelu în magazie.”Ce-au pățit copiii, ce li s-a întâmplat?” -Șobolanul îl omoară pe Tobiță, strigau într-un glas Delia și Trăienel. -Dati-vă jos, s-a răstit tataia la noi. A luat un par din aceia pe care îi folosea drept bulumac la vița de vie și-a urcat pe scară. Cu vârful parului a zgândărit șobolanul care stătea tot în spatele pisicii. Fulgerător Tobiță s-a cățărat pe acesta și până să ne dăm seama era pe umărul lu’ tataia iar de-acolo pe grinzile podului. Șobolanul se cățărase și el până pe la jumătatea butiei. A trântit tataia parul și șobolanul a icnit. Continua să alerge și tataia îl urmărea de sus. La un moment dat vârful parului s-a apropiat atât de mult de lighioană că singura scăpare a acestuia a fost să se cațere iarăși câțiva centimetri. N-a apucat mai mult că tataia a lovit năpraznic de marginea butiei. Am coborât apoi în dejă și l-am luat pe un făraș. Era mult mai mare ca Tobiță. Din pod “băiatu ‘ ” miorlăia prelung. -Pis,pisă, Tobiță n-auzi , a strigat tataia. Tobiță a pornit pe grinda podului și a sărit iar pe umărul lui. -Așa se-ntâmplă cu pisicile de oras, nu-s înstare de nimic, a zis tataia cu năduf. Ia să văd, ai pățit ceva? S-a uitat atent la gâtul pisicii. -N-ai nici pe naiba, șterge-o, i-a făcut el vânt. Cred că–n viața lui n-o să mai prindă șobolani. Multă vreme după această întâmplare m-am gândit la disperarea bătrînului șobolan care atacase pisica, la șuierăturile ciudate pe care nu le mai auzisem vreodată și la foșnăiala altor șobolani din grămada de rumeguș, incercând să-i vină în ajutor. Peste vreo lună de la cele povestite, dorind să infirme previziunea lui tataia, Tobiță ținea in gură ditamai șobolanul...iar peste un an , spre surpriza tuturor a fătat trei pisoi... După 12 ani de la această intâmplare tataia s-a prăpădit. Când ajungem acasă, Tobiță nu se mai urcă în mașină, se freacă de picioarele noastre, se arcuiește, ne mușcă ușor de mâini de parcă ar vrea să ne spună ce grea e batrânețea și singurătatea. Notă la subsol Pușca soma pisoiul să stea locului sau să se predea. Acesta , crezînd că e doar o joacă , s-a pitulat în iarbă, apoi a sărit să prindă țeava neagră. Bubuitura s-a declanșat instantaneu și din acel pisoi n-a rămas decît o amintire. Nicolae Aurelian Diaconescu