Nicolae Burlacu

I Sub plopul cărui frunză Cu drag imi șușotește Când toată lumea-mi pare Un insipid furnal, În pieptu-mi cu cadența Sublimul încolțește Cât spatele dosește Al lumii infernal. Telurice

Se pare cum că Cerul Ar fi voit cândva, Și nouă adevărul Din milă a ni-l da, Și fericiți din fire, Am zămislit și noi, Născuți într-o gândire Spălată de gunoi. Însă mai mult uitasem, Ce

1. Cugetări cu aripi multe, .........................unde vin și unde plec ? Cine stă ca să asculte, .........................ceia ce nu înțeleg ? Au a sorții grea

Tu nu uita, tu nu uita, tu nu uita, De vei putea, de vei putea, de vei putea, Acel cuvânt ce-a fost șoptit poate pripit, Dar fără rost nicicum n-a fost, nicicum n-a fost. Tu nu uita, tu nu

Înspre câmpul cel cu grâne, Spic de foc pe lan întins, Mai arunc câte-o privire Căutându-le 'nadins, Zile păsări călătoare, Petrecându-le în larg, Au răpit în ciocuri pânza Scorojitului

Pe un ram se-nalță casa, Cuibul păsării din cer, Dar să nu strivești, copile, Frunza pomului de măr ! Brațul căruia îl poartă Adevărul neștirbit, Ce ținuse peste veacuri Fructul legii, cel

Aș vrea poatecă lumea Să semene c-un dor, Un dor fără de margini În viața tuturor ! Iar tu de el pătrunsă Pe tine să te cați În ochii mei de gheață, Cei neînduplecați.

De un car de vreme-ncoace, Nu mai știi ce să mai faci ? Căci o lume 'ntregă-ți zace Pe grumazu-ți în colaci ? Și atunci ai vrea ca toate Să se schimbe într-un an, Căci o viață sigur poate Fi

E seară de acum Și stelele în drum De roiuri se aprind, pe rând. În case ard lumini, În noaptea dinspre măini Și vine somnul lin, divin. Adormi copile mic, Vei crește tu voinic Și

Durerile vieții se trec și se-adună, Tu treci, tu treci, tu treci Printre ele ! Te duci, te duci, te duci mai departe. Nu știi, nu știi, nu știi Ce te-așteaptă pe mâine, Dar vine, iar vine și

Mama e cuvântul ce-nseamnă viață E izvorul de alinare, E cărarea de îndrumare, E a sufletului vindecare, Mama e cuvântul ce-nsemană viață. Mama e un glas în tăcere ascuns, E o șoaptă și-un

Întunericul se lasă, Și sub umbra unui nor Palele de ploia deasă Cad pe casa tuturor. Doar copac uscat de veacuri Care-și mișcă ramu-n vânt, Pe străbune vechi meleaguri, Nu dosește un

Ades îmi pare cum că cerul A fost și el cândva rănit, Și astfel plânge cu durere, A plâns demult, a plâns sleit. Fărădelegea omenirii Rănise mult, rănise greu, Până și huma și țărâna Pe

Doi ochi albaștri am iubit, Atât de mult îndrăgostit, Dar am uitat răpit de ei, Dacă au fost chiar ochii tăi ? Dacă au fost chiar ochii tăi ? Acum îi caut tot mai mult, Căci mi-au plăcut

A plecat cândva în lume, Și-a uitat de casa sa, Ca să-și caute norocul, Să-și găsească steaua sa... Dar strivit de raza blândă, A celestului cuvânt, A uitat de adevărul Ce guvernă pe

Spre ce e sfânt râvnesc demult, Cu tainică pornire, Dar dintru potrivire Pe alții îi ascult. Să-mi zică oare cineva, De ce întregul univers, Parcă ar fi ceva dispers, Să-mi spună careva

Din freamătul de frunze Desprind iar un suspin, Pe care îl îngână Copacul cel bătrân, Cât vânturile nopții Îl clatină încet, Din frunza-i se desprinde Cuvântul de profet. Și-n liniște