O săgeată de întuneric
îmi lumină dintr-o dată inima.
Amintiri invadară nemărginirea.
Soarele Negru, rămas undeva,
atârnat în neștire pe cer,
se schimonosi.
Mi-a fost frică să nu cadă.
Dacă se
Dumnezeul meu, Tu ai fost
cândva leagăn mie.
Fii și azi speranță, viziune și absolut.
iartă-mă, orbește-mă, fă-mă surd,
slut și mut. Uită-mă
într-un colț de lume
fără nume și fără
Doamne…de câte ori
mă apropii de Tine și Te simt,
mă înfior de atâta nemurire.
Știu că mă vei întâmpina
încă o dată, în Mâine unde
Te voi vedea, Te voi atinge,
Te voi auzi cu
Caniculă … mă-năbuș …
Mă pierd în viață …
Mă caut ca un luptător rătăcitor .
Mă găsesc sus , la Soare ,
plin de sclipire …
E Lumina caldă pe care
o vreau demult …
Sunt deasupra norilor , dar
Nu știu cum e să ai
totul pe tavă ,
gata pregătit pentru înfulecat .
Fericitule ! nici nu doresc
să stau ca tine ,
așezat la umbra copacului ,
să aștepți căderea fructului .
Poc ! O pară
Prim masă pe care o ia un trup
când dă cu ochii de Lumină
Nu este altceva decât
sufletul proaspăt venit .
Inoculat de trup ,
sufletul rămâne
hrană neîndestulătoare ,
ca în final să devină
Odată , în negura timpului
trăia în grădina Domnului
o vietate ce hălăduia singură .
Nu era nici Adam , nici Eva ,
nici Mărul , nici Șarpele .
Într-o zi , acea făptură
rătăci drumul spre
Prezentul meu nu este altceva
decât o mizerie trecută .
El se acutizează cu viitorul,
apoi își găsește cronicizarea
cu orizontul negru al morții .
Nimicul domină
orice fărâmă de Lumină ,
În noapte se aude un suspin ,
Fiorii te-mpresoară tot mai reci
Către Dincolo ca să poți să treci
Din calea vieții tot mai lin , mai lin ,
În noapte se aude un suspin .
Și un suspin
Dacă ar exista Soarele
nu s-ar mai usca natura udă ,
pulsând de viață .
Dacă ar exista Vântul ,
nu s-ar mai culca la pământ verdele pădurii .
Dacă ar exista Miezul Fierbinte ,
ne-am încălzi
Adânc , necunoscutul s-a născut
Din răbufnire oarbă de cuvânt .
Adâncă , ploaia a căzut din cer
Din necuprins spre stelele ce pier .
Adânci , speranțele-au zburat în sus ,
În infinituri
Am născut durere .
Ea era ascunsă peste tot .,
în voi , în mine , în natură .
Durerea era prea adâncă .
Urla de atâta durere .
Adâncul era prea adânc .
Se adâncea în durere .
Tăcerea era
A bătut clopotul bisericii .
Poate a mai murit cineva
Undeva , cândva .
A plouat peste orașul împietrit .
Poate un fir de iarbă a crescut
Ca un scut , veșnic ud .
S – a auzit un
Uneori , oamenii acceptă
să devină ei înșiși .
Dacă încerci lucrul acesta
poți să cazi în noroi .
Voi fi eu , acel celălalt ,
omul fără față .
Voi nu veți ști niciodată
unde , când și cum .
Păsări de foc brăzdează
adânci urme de întuneric .
Aripi largi răsfoiesc necuprinsul ,
înnebunindu-l .
Foșnet durează în aerul ud ,
împingând noaptea spre dimineață .
Apoi … Lumină … și …
A căzut în gol ,
după ce și-a făcut cruce .
Ud , salvatorul
primi un răspuns ciudat :
“ Te blestem ! Nu vei ști
niciodată ce bine este
Dincolo ! “
Trăiesc cu iluzia unei deziluzii :
tu , voi , El .
Realitatea mă izbește crunt ,
mă doare în cea mai fină
fâșie de întuneric .
Femeia există dincolo de orizont ,
oamenii sunt după geamandură
Cumpăna se lasă în adânc de rai ,
Oglindește vie cerul bucălat ,
Da albastre stele agățate-n cuie ,
Peste orizonturi albe , siderale .
Mâna ți-o întinzi aprigă să dai
Peste apa rece care
Liniștea am curmat-o demult .
Era prea adâncă .
Mă înecam în ea .
Cerul l-am zgâriat alaltăieri .
Era prea înalt .
Mă puteam rătăci .
Pământul l-am arat deunăzi .
Era prea flămând .
Mă putea
Am vărsat o lacrimă .
S-a stins , sfârâind .
Era ultima .
Apoi , lumea mă întreba :
-Tu de ce nu plângi ?
Numai eu știam cât plângeam .
după ultima lacrimă .
Nu ca voi , ci invers , spre mine
Bulgărele de foc
se rostogolește pe hârtia albastră .
Arde mai departe
candelă după candelă , luminând .
Jos , printre noi ,
guri căscate așteaptă picătura .
Pocnete … scântei …
Apoi începu
