Zgârie brânză în vremea lui zgârie nori

Când a fost odată, prima lui dată, Avarul lui Molière presupunea o formă deja modernă de a da pe față o tară de când lumea și pământul. De pe cel francez, mi-l amintesc pe Louis de Funes, într-o ecranizare pe care, deși n-am înțeles-o până la capăt, din cauza vârstei de-atunci, am gustat-o, grație ei, copios. De pe cel român, mi-l amintesc pe Ilie Gheorghe, pe scândura Teatrului Național din Craiova, de parcă a fost ieri.

A fost fără emfaza scorțoasă cu care mă obișnuisem să asociez clasicitatea și transpunerea ei în clipa de față, așa cum o vedeam în aproape toate celelalte ocazii. Fără dobânda pe care o presupun atâtea sute de ani de circulație. Fără bacșișul concesiei pe care o faci vitezei și consumismului.

O dotă păstrată loial, în ce privește textul. Dar într-un seif deloc vintage. Din contră, cu o formă lustruită, așa cum șade bine, totuși, în contemporaneitate. Și lui Ilie Gheorghe la fel de bine într-un decor aparținând lui Bartha Joszef și din care nu au lipsit materiale specifice vremurilor noastre așa-zis îndrăznețe: sticla, fibra de carbon, poliuretanul. Alegerea regizorală și cea scenografică au mizat pe înalt și nu pe orizontal. Nu atât din rațiuni de lipsă de spațiu, așa cum se întâmplă cu alte construcții de azi, exclusiv materiale și cu etaje, ci mai degrabă pentru a susține acutele personajului principal. De voce sau gestică, ținute-n costumele concepute de către Judit Dobre-Kothay și susținute prin mișcarea scenică îngrijită de Liviu Matei.

Căci „bănuții mei, bănuții mei, copilașii mei” nu răzbat din gâtlejul lui Gheorghe precum vreun ecou din vreo pivniță goală, ci dimpotrivă, cum o inundație așa convingătoare încât îți spui că trebuie ca-n viața de zi cu zi omul acesta chiar să țină la bănuții săi până la suferință. Odată instalat efectul acesta prim, ajungi la stratul în care îți repui problema dozei de creativitate pe care o implică tot ceea ce face actorul în relație cu personajul, în spatele scenei și cu ea în spate. Revenind însă cu privirea în privirea lui Gheorghe uiți din fericire și ca prin farmec de toată problematica asta. Uiți de sentința unor scriitori de teatru moderni de genul lui Gombrowicz cum că actorul este un artist de rang secund, întrucât nu creează din nimic un ceva, ci doar interpretează. Sau o amâni. Poate face pui de pus la saltea.

Sau o îngropi cu febrilitatea omului care se teme că pierzându-și agoniseala se va pierde. Cu privire la asta, ar fi redundant să descos tivurile etice și morale ale tipologiei umane propuse de textul lui Molière, notorie, câtă vreme febrilitatea rămâne în fapt sentința de dat piesei Avarul ca spectacol. În această calitate, contează mai puțin fidelitatea față de text, cât cea față de nevoia de a-l actualiza într-un stil nici mână spartă cu tehnicile moderniste de dragul lor însele, nici zgârcit în ce privește valorificarea lor. Viziunea regizorală a lui Bocsárdi Lászlo a ales astfel cumpătarea, însă originală. Fără să propună smucirea până la căderea în derizoriu și marginal, cum s-a întâmplat cu abordarea altor clasici precum Shakespeare, în Romeo și Julieta, Avarul a trăit autentic și coerent. Poate de aici să se tragă efectul de înhățare.

Inclusiv de la ecleraj. Inclusiv de la scena finală. Printr-un pas greșit, ar fi putut lesne provoca implozie, așadar prăbușire. Dar politica înaintării prin pași mărunți a salvat fundația, structura de rezistență, acoperișul, ferestrele înalte. Așa mărunți că te trezești pe nesimțite, ca după călătoria într-un ascensor performant, la etajul potrivit. În fața unor copii-n scutece, deși deja la pubertate, răsăriți de sub cupola de sticlă din mijlocul scenei, ca iarba verde din piatră seacă. Apoi în fața altor copii cântând la vioară, întru consolarea avarului disperat, rămas fără „copilașii” săi. Impactul face toții banii, trimițându-te fără vreun rest la propria persoană și la propriile întrebări privind măsura, mercantilismul, meschinătatea, ridicolul, izolarea în lăcomie.

Diferența dintre persoană și personaj, dintre gest și act, dintre felul de a fi și felul de manifestare în decor. Și câte altele pe care joaca de-a avarul le accesează în tine, la capătul ei. Te gândești că până să dai ortul, poți urca pe acoperiș și de acolo să-ți urli, vorba francezului, păcatele, până ce urletul devine râs și râsul se face că râde, ca să nu plângă peste măsură. Ce măsură și care etaje, de fapt?