Mă întreb ...

Dacă ceea ce văd nu este ceea ce văd? Dacă eu nu sunt eu? Dacă trupul meu nu este decât o reflexie, o imagine, o proiecție a unui corp fizic care a existat cândva? Dacă ceea ce trăiesc nu este viață, ci ispășirea propriilor păcate ale unei vieți anterioare? Cum pot explica că sufăr atât? Că suferința este din ce în ce mai mare. Poate că mi s-a creat cadrul necesar ispășirii pedepsei. Poate că trupul meu este undeva și receptează toate trăirile. Poate că sunt în comă și că totul este doar o stare de refugiu a minții mele. Ce mi-a lipsit când „trăiam”? Iubirea, de o tot caut. Dacă sunt conectat la un aparat care mă ține în viață, aș vrea, dacă mă aude cineva, să mă deconectați. La ce bun să mai trăiesc. Credeți că acesta e trai? Luați tot ce vreți, dacă asta vă împiedică, dar lăsați-mă să mor. Nu mai vreau. Dar dacă asta e pedeapsa, ce am făcut atât de grav să o merit? Poate această „viață” să mă izbăvească? Mai am nevoie de încă una pentru a-mi spăla definitiv păcatele? Ia să vedem, dacă m-aș sinucide, ce s-ar întâmpla? S-ar sfârși suferința? Aș trece la un alt nivel?