Cântec de toamnă

E toamnă iar.

Mă plimb prin cimintirul vieții mele,

Rătăcitor și fără țintă umblu,

De mână cu a mea umbră,

Statornica, fidela mea iubită

Pe al cărei umăr sufletul împovărat îl sprijin,

Privind-o cum se contopește

În peisajul simfoniei de culori,

Paletă abandonată peste pământ

De un pictor visător,

Venit cândva din vremi atemporale.

E toamnă iar.

Cu frunze veștede și moarte,

Moment de amintiri,

Regret și lacrimi

Ce spală sufletul împovărat

Și ochii închiși

Ce înăuntru îmi deschid lumini

Din lumile pe care abia le-am părăsit

Când am sosit

În trupul pământean

Prea renegat acum de greaua nostalgie.

E toamnă.

Iar pacea copleșindu-mă îmi readuce,

Mirosul florilor de cais

Și aburii de pâine coaptă-n vatră,

În liniștite nopți de vară,

Mă regăsesc pierdut din veacul

Când fericit puteam să ascult

Chemări din timpurile îndepărtate,

Dorind să mă întorc din existența singulară

Proiecție a infinitului anotimp

Ce îmi marchează umplerea tăcută a clepsidrei.

E toamnă iar.

Și, vai, ce mult doresc să reînviez momentul

Ca totul să fie precum înainte,

Să adorm zâmbind, să nu mai plâng.

Am obosit. Iar sufletul mi s-a închistat,

Privat de bucurii,

A încărunțit pe dinăuntru,

Nu mai dorește a sta aici,

Himerele copilăriei îl bântuie cumplit

Cu lipsa de păcate,

Cu râsul inocent și cristalin.

E toamnă iar.

Și plâng și cânt,

Prohod și jale,

Melancolie și regret.

Și întrebări. Prea multe întrebări.

Miros de cais și pâine coaptă-n vatră

Și florile de măr

Si susur de izvoare

Și iarăși jale, plâns

Lacrimile în cascadă,

Voal de pelin peste ai sufletului ochi.

E toamnă iar.