Poezie
Orașul
1 min lectură·
Mediu
Orașul
Pășesc de-a lungul trotuarului luminat de plânsa lună.
Cadența pașilor măsoară mecanic și precis
Imaginile cotidiene atât de familiare cândva.
Le văd, pierzându-se ușor în marea neagră a nopții,
Cum mă abandonează într-un ciudat și nou decor.
Sticlă și beton, fiare contorsionate ca niște gheare înspre zare,
Nefastă sclipire de aluminiu și gresie lucioasă,
Geamuri fumurii născute pentru a cenzura lumina
Conducte, fire, asfalt, canal și șine
Nasc cuburi peste cuburi ce se înalță arid spre cer.
Iar oamenii, obosiți, târându-se mecanic
Transpuși spre a-și împlini în timp neâmplinirea,
Goliți de gânduri, goliți de sentimente,
Se ciocnesc accidental de parcă sunt teleghidați
Și-și zornăie absenți gândurile artificial implantate.
Undeva, nonsens, în mijlocul unui parc inexistent
În ireala lume ce-ncet, fatidic, începe a se descompune,
Un El îi dăruiește, cu gesturi sacadate,
În ecuația vieții, unei Ei simbolul unei foste flori,
Imagine a unei vieți cândva prezente...
Acesta este orașul.
Din ce a vrut la început să fie,
Un loc plin de exuberanță și plin până la refuz de vis,
A devenit un fad tărâm lipsit de viață adevărată
În care intri om și ieși distorsiune.
001994
0