Murza Narcis Ioel

nimeni n-ar fi zis că timpul e fân cosit sau persistența unui cântec vechi în diminuendo dacă în după-masa aceea de vară clipele s-ar fi ridicat deodată ca niște soldăței verzi iviți din

Între ochii mei și curgerea trupului tău între buzele mele și buzele tale între mâinile mele și mâinile tale Crucea Lui Între dorința mea și dorința ta între cuvintele mele și răspunsurile

când am găsit-o înota dincolo de geamandurile atracției spre ispită apa colcăia de rechini a trebuit să mut malul de partea cealaltă pe locul unde odinioară era țărmul acum se

Cu trist răsuflet vântul doinește prin aluni Ca un monah ce ‘nalță frânturi de rugăciuni Pe roade, în livadă stă soarele-ndoit – S-a copt de-acuma vara și-i ca un fruct zbârcit În

wilderness pereți de care atârnă trofeuri câștigate în bătălii crâncene câmpuri însângerate sau arene cu un singur supraviețuitor adventure noi lumi de explorat stepe de străbătut

nu voi târî după mine șinele s-aduc trenul acela înapoi ca pe un lanț ce se termină c-o ancoră înfiptă-n iluzii nu voi trage spre mine toate străzile și cărările pe care-am pășit ca pe-un

nu în universul acesta nu te poți juca sus/jos deși uneori suntem tentați să credem în scorneala zarurilor- cameleonii perspectivelor urcând și coborând pe artere până când din

stropi de timp topit alunecă în ploaie peste părul verde al dealului plesnind ogoarele din pielea pământului strivită cum spinarea Mântuitorului izbucnesc florile suferinței o

ce blânde galaxii din mers coboară să-ncapă în privirea-ți dezmierdată atâtea taine-n ochii de fecioară ce versu-mi, să deschidă, n-o să poată și florile pălesc cu duioșie printre petale când

către domnii poeți , scriitori și nu numai în urma unei consfătuiri generale noi cuvintele vă acuzăm de următoarele : ne-ați făcut robia cumplită - ne-ați folosit drept

pașii foșnesc, observi alți răniți drumeagul tăcerii urcând drumul hain cu dinți ascuțiți din talpă îți mușcă flămând pășești încet. nu mai aștepți nimic pe burtă, camarazii se târăsc

o liniște răcoroasă își îndoia genunchii peste trupurile castanilor adormiți cadavre de frunze spânzurate foșneau a cântec de clopot lămâia timpului îngălbenise peisajul un soare palid își

ai trăit și tu sub jumătatea asta de cer luminat de jumătatea asta de soare te-ai târât pe jumătatea asta de deal și stelele ți se păreau de sârmă ghimpată ți-a fost frică să-ți întinzi toate

sălbatic, cum un mânz de murg cu pleata vânturată gonește soarele-n amurg și-n taină, ape repezi curg să-l mai admire-odată duioasă,pui de căprior cu blana argintată tresare luna dintre

în urmă cocoșii ciupeau de pleoape satul adormit ceața își luase zborul dar aripile i se întindeau încă deasupra pădurii solitarul drum de munte urca șerpuind ca o râmă ce

I briza mării: respirație între genunchii dimineții II nereido umerii ți-s carene răsturnate în nisipul pieptului buzele scoică deschisă de fluierul vântului trupul amforă

când bibliotecile vor putrezi uitate sau vor pieri incinerate când va trece vârsta de intelectuali când vor pleca cei care mai citesc, cei care mai gândesc când locul le-o va lua o generație