Sufletul bate rece
peste iluzia de-a trăi...
Doruri ce le lași să plece
în speranța de-a iubi...
Arde amintirea veche
în noianuri de uitări...
În trecut cauți pereche
Ce te arde în
Rătăceam printre frunzele zdrențuite și murdare de greață... Ploaia îmi mângâia pașii domoli și îmi șoptea lin o poveste... Povestea tristă a necunoscutului, veșnic nevăzut, neștiut, singur...
Mă uitam prin creierul tău sleit de gânduri amare și străpuns de minciuni... Încercam să te simt prin avalanșa de strigăte speriate și puerile. Mă înalțam până la disperare să te înțeleg, să-ți simt
În liniștea neagră și rece a nopții,
Vorbesc, prin mireasma florilor mute,
Zbătându-se slab, acum, în fața morții,
Sentimente sleite, ce plâng: \"-Du-te...\"
Totu-e-ncremenit; și sufletu-n
În umbra visurilor mele
răsari mereu și mut tu stai
și noaptea-ncet așterne stele
sub gândul trist, anost de mai...
Mă mustră două, trei idei
că n-am să pot să te privesc,
păgâni și triști sunt
Aș vrea să nu mă-ntorc mereu
La vechea suferință.
Dar, tocmai când îmi este greu,
Mă-ntorc l-a ta credință.
Să nu apuc ziua în care
Noi doi poate om fi-mpreună
Îmi dă un ghes spre
S-a rătăcit stingher prin colțuri umede, reci,
Rănit, prăfuit, de dorințe lipsit...
Lasă-l! nu-l alinta... te rog mult să pleci!
N-ai timp... Lasă-l acolo părăsit...
Te uiti cum zvâcnește
