Monica - Nicoleta Făgețean

stă cu mânuțele lipite de geam curbat spre dreapta coloana îi pare un fir din alte ghemuri în punctul- terminus: steaua nu el e prizonier viile sunt în floare păpușile rusești acoperă

mai ales când duc palmele la ochi... luptătorul de sumo ajunse, cu vântul abia stins și eu caut oaza, liniștea mă face să uit că sunt pe un teren de golf privat dimineața deschide ochii, perna

tocmai sosisem în oraș autobuzul avea o roată de floarea-soarelui celelalte trei semănau cu ochii tăi știu, nu-mi ies la socoteală doi ochi rotunzi și unul trist formează o aritmetică bizară la

te aștept pe versantul ghețarului teșit coatele mele sunt coase pentru floarea încuiată în bidimensionalul fundal ca să prinzi viață trebuie să te curbezi puțin și să încapi în sferă alături de

spune/mi că există un munte - cel mai înalt, pe care n/o să/l ating nicicând. și pe piscul cel mai aproape de soare tu, îmblânzind delfinii niciodată marea nu fu mai adâncă, și pe fundul ei o

ne leagă o coastă scobită ca o arcă glasul porumbiței u-lu u-lu vara cărăbuș strălucitor u-lu glasul porumbiței u-lu și tu

bună. am ajuns în deșert târziu, iar luna de miere a cactușilor m-a făcut să întorc și celălalt obraz, ca și cum un strugure înțelept ar fi putut să mă determine să iert noaptea mi-e frig,

mai sărat decât cerul e misterul care spune ridică-te și mergi îndrăznește poți merge pe ape de unde, am strigat de unde vii pentru fiecare domol și domn vreasc fericit în peșterile

echilibrul cară demonii-n spate. și e atâta gol! (în bulbi se făcuse noapte) oglindă a cărării, învăță-mă să pierd, păstorii nu-și numără oile. (lupul se împiedicase pe colină) vânt după vânt

vei ști că mă tem de două cuvinte pe pânza de călătorie fântânile erau coapte cu o pensulă foarte adâncă am desenat soarele în mine omul cu cheile mi-a zis că nu e nimic de deschis cerul

îți copiam cu mâna stângă primele poeme pe care nu le înțelegeam în codițele păpușilor de porumb părul meu crește fericit, în sfârșit, trăgând rinichii în grațiile

n-o să mă ții racordată la tuburile astea numite amour, vreau să aflu ce rămâne când ~ am curățat părul tot de omizi, pe cea mai slabă am lăsat-o (dochia, nu mai hrăni cuptorul cu

cu pasărea mare pe ochi, ce știam eu despre aripi? mirosul de bărbat avea o coajă și o coamă care mă sfâșia toată noaptea el mi-a cerut apă, podeaua era alunecoasă am să îngheț până la

sare de fildeș risipită în țarc pe spinarea lui - vrăbiile

din gondola cu nori soarele se frământă: misterioasa doamnă cine e? șapte ropote de ploaie sfâșie cerul săptămânii

în aprilie mi-ai arătat drumul spre țiglele vieții particula eu și tu se trezise bine dispusă și înaltă acoperișul mov erai tu liliac inodor între mirosuri de fluturi

cu zilele tale ai să salvezi zilele mele? (eroul în formă de pasăre se ferea) golul discret voia să mă prindă. (orice lucru în care nu mă afund e stabil) pești uleioși nu înotau în

moni: mintea e o cameră goală de mobilele desenate mă împiedic nu văd creionul mario: camera goală e cer mobilele sunt nori creionul nu există

nu e pedeapsă mai dulce ca iubirea plopul cu ochi în frunte culege așchiile inimii înfipte în pătratele colorate abstract totul ar sta să plângă de n-ar fi grația întinsă pe toba

pe fundul mării același copil se furișa în urechea aparatului de zbor aveam o rochie în spirală mi-o cususe bunica printre reginele pestrițe

s-ar putea să nu existe nuanța potrivită. cutiile de culori dăruite de împărați prieteni stau înșirate la ușa imperiului decăzut ~ cărarea din inima câmpiei e o iluzie că ceva trebuie să ducă

Aceasta e o poveste dictată de băiețelul meu Cosmin, care are 7 ani: Un lup era acasă și se pregătea, că avea o întâlnire cu o prietenă. Între timp, prietena deja sunase la sonerie, și lupul a

mă rătăcisem pe drumul spre mare crezându-mă tu din colonia pe care o ador pinguinul-eu numără fulgii în apă mătasea ninsorii ne destramă